Constantin Mavrocordat
Domniile în Moldova:
1733, aprilie 5 (15) – 1735, noiembrie 16 (26);
1741, septembrie – 1743, iulie 20 (30);
1748, februarie – 1749, august;
1769, iunie 18 (28) – +decembrie 4 (14)
Dintre domnii fanarioţi, promotori ai politicii Porţii în principatele române, iese din comun figura lui Constantin Mavorocordat, care a lăsat o amprentă pozitivă în evoluţia societăţii din Moldova şi Ţara Românească. Acest domn era nepotul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, mare dragoman al Porţii şi om de cultură şi fiul lui Nicolae Mavrocordat – primul domn fanariot, promotor al unei politici de reforme şi susţinător al învăţământului în principate, care întocmise pentru fiul său Constantin un adevărat program, îndemnîndu-l spre o guvernare luminată.
Mavrocordat a fost de şase ori domn în Ţara Românească (1730; 1731-1733; 1735-1741; 1744-1748; 1756-1758; 1761-1763) şi de patru ori domn în Moldova (1733-1735; 1741-1743; 1748-1749; 1769). A fost şi el un remarcabil om de cultură – cunoştea limbile italiană, franceză, turcă, persană şi greaca veche.
Prima sa domnie оn Muntenia în 1730 este de scurtă durată. Fiind ales în scaun de boieri, este în curînd destituit din domnie de către noul sultan Mahmud I. După o a doua domnie în Muntenia în ani 1731-1733, C. Mavrocordat este strămutat în Moldova (1733-1735), iar domnul Moldovei, Grigore II Ghica – în Muntenia. Dorind să-şi recapete tronul muntenesc, C. Mavrocordat stoarce cât mai mulţi bani de la contribuabili pentru a-i corupe pe înalţii demnitari de la Poartă: “Şi să nu-i hi fost gândul cu pizmă să scoată pi văru-său Grigore Vodă din Ţara Muntenească, n-ar hi fost atâta jac în ţara” – relata cronicarul Ion Neculce [1].
Constantin Mavrocordat nu se mărgineşte la sporirea dărilor. El caută mecanisme de reforme ale structurilor sociale în scopul de a le acomoda mai mult la interesele domniei. Prin Aşezământul din 1734 [2] toţi boierii care ocupau în aparatul de stat dregătorii, începând cu marele logofăt, erau scutiţi de impozitul pe cap de locuitor. În cazul în care îşi pierdeau dregătoria, boierii nu mai erau impuşi să achite “darea de mazil”, de la această dare fiind scutiţi şi copiii lor. Noţiunea “mazil” se referea nu la toţi boierii, care-şi pierduseră dregătoriile, ci numai la acei “care nici ei, nici rudele lor n-au avut dregătorii mai sus de logofătul al treilea” [3]. Aşezământul stipula că de acum încolo persoanele de origine neboierească nu mai puteau fi referite la boierime, ele urmau să fie scoase şi din componenţa mazililor.
Politica de reforme a domnului este continuată şi ridicată pe o nouă treaptă în a treia lui domnie din Ţara Românească. La 7 februarie 1741 C. Mavrocordat emite un hrisov domnesc, care prevedea un vast program de reforme în domeniile fiscal, agrar, administrativ şi juridic4.
Domnul a acordat o mare importanţă acestui act, cunoscut străinătăţii sub titlul de “Constituţie”, fiind publicat în revista franceză “Mercure de France”. Scopul urmărit era de a-l prezenta pe domn оn plan internaţional în calitate de promotor de reforme, adică de prinţ luminat. Dar după promulgarea hrisovului în 7 februarie 1741, domnul nu s-a folosit de răgazul care a intervenit pentru a-l aplica în practică.
În septembrie 1741, C. Mavrocordat este transferat de Poartă în Ţara Moldovei. Aici încearcă să pună în aplicare prevederile “Constituţiei” sale. Prima reformă înfăptuită de el a fost cea fiscală [5], care prevedea desfiinţarea impozitului pe vite mari cornute – a văcăritului şi a cuniţei (impozit pe cai), fixarea plăţii birului în patru sferturi pe an. Suma birului, care revenea unei familii, era de 105 parale (5 parale alcătuia “răsura” – plata pentru persoanele care strîngeau impozitul). Holteii plăteau 55 de parale. În cadrul fiecărei localităţi suma totală era, însă, împărţită la plată conform averii fiecărei familii. Cei care dispuneau de avere mai mare plăteau mai mult. Zlotaşilor (strângătorilor de impozite) li se interzicea “a lua banii dăjdiei de la un om pentru altul” [6]. Aceasta punea capăt solidarităţii fiscale în cadrul satului. S-a introdus un impozit special pentru mazili (dajdea mazilească), care se plătea de 4 ori pe an; dările se plăteau la locul unde contribuabilul era înscris în recensământul fiscal; a fost unit venitul domnului (cămara) cu cel al statului (vistieria), fiind înfiinţată Casa Răsurilor, de unde se luau bani pentru plata sâmbriei funcţionărilor domneşti.
Prin reforma sa fiscală C. Mavrocordat revenea la sistemul ruptei în patru sferturi, practicată anterior de Antioh Cantemir (în 1700), N. Mavrocordat (în 1710), Mihai Racoviţă (în 1723) şi Grigore II Ghica (în 1726-1733)7. Spre deosebire de predecesorii săi, C. Mavrocordat a lichidat sistemul ruptei plătite pe gospodării separate (rupta vistieriei) şi a introdus un sistem unic pentru toţi contribuabilii.
Dar din cauza unei creşteri noi a cerinţelor în dări din partea Porţii, domnul a fost nevoit să încalce prevederile reformei – numărul de “sferturi” este mărit până la 6, apoi până la 8. Însuşi “sfertul” devine un impozit separat.
Mai reuşite au fost reformele care prevedeau reorganizarea structurilor sociale. În anul 1741 C. Mavrocordat i-a repartizat pe boierii dregători după trei ranguri – mare, mijlociu şi mic. Fiecare boier, conform rangului, primea leafă din vistieria statului. Leafa reprezenta o anumită cotă-parte din suma impozitelor de stat acumulate.
Încă până la domnia lui C. Mavrocordat o parte de ţărani se “închinau” boierilor cu slujbe. În schimbul unui număr de zile de muncă sporit, aceşti ţărani erau scutiţi de a presta dări către stat. În anul 1742 domnul C. Mavrocordat a legiferat printr-un aşezământ special această categorie de ţărani, limitându-le totodată numărul. El a stabilit pentru fiecare reprezentant al ierarhiei boiereşti, precum şi pentru clerul înalt un număr fix de ţărani – “scutelnici”, eliberaţi de la plata impozitelor pentru stat (câte 80, 60, 50, 20, 16, 10 şi 5 oameni), care, în schimbul dărilor către stat, erau obligaţi să îndeplinească prestaţii în favoarea acestor persoane [8].
Îbligaţiile ţăranilor-scutelnici faţă de boieri şi înaltul cler se fixau în bază de contract şi pe un termen limitat. Munca scutelnicilor era folosită în acele domenii ale gospodăriei senioriale în care se cerea o anumită specializare: în viticultură, creşterea animalelor, în transporturi etc.
În 1741 au fost reorganizate şi stările militare – slujitorii, călăraşii, dărăbanii ş.a., majoritatea acestora fiind incluşi în categoria populaţiei impozabile, ei sporind numărul ţăranilor birnici. Partea rămasă a slujitorilor a fost pusă la dispoziţia dregătorilor, în schimbul unor înlesniri fiscale, şi exercita funcţii poliţieneşti.
Concomitent cu reorganizarea structurii interne a categoriilor sociale, domnul a întreprins şi o serie de măsuri în vederea consolidării aparatul de stat central, ceea ce corespundea necesităţilor acomodării lui ulterioare la schimbările, care aveau loc în viaţa socială a ţării. În primul rând, a fost unificată şi subordonată şi mai mult puterii centrale administraţia ţinuturilor. În fruntea fiecărui ţinut erau numiţi câte doi ispravnici, cărora le reveneau funcţii administrative, fiscale şi judiciare [9]. Aceştia, asemenea boierilor dregători, aveau dreptul să intre în orice moşie şi să judece ţăranii dependenţi. La dispoziţia ispravnicilor se afla un grup de slujitori sub comanda unui căpitan.
Unele schimbări s-au produs şi în organizarea judiciară din principat. Au fost desemnaţi judecători speciali din numărul marilor boieri, care nu aveau dregătorii. Printre aceştia se număra şi cronicarul Ion Neculce [10]. Ei erau obligaţi să se prezinte la curtea domnească şi să examineze diferite litigii, fiind salarizaţi din vistierie.
Funcţionarii, numiţi de domn şi plătiţi din bugetul statului, erau obligaţi să informeze regulat domnia despre activitatea lor. Informaţia trebuia alcătuită numai în limba română. Astfel, când marele căpitan de Soroca trimisese domnului o adresare în limba greacă, acesta i-a reproşat: “Să-ţ cauţi logofătul să ne scrii rumâneşte. Să nu ne mai scrii greceşte” [11].
În cadrul reformelor a fost acordată o anumită atenţie şi bisericii. Printr-o dispoziţie domnească se interzicea de a ridica la rang bisericesc persoane neştiutoare de carte, aceleaşi dispoziţii interziceau protoiereilor, care se aflau în fruntea conducerii ecleziastice de ţinut, să aibă propriile lor închisori, deoarece, după cum se stabilise, ei luau bani de la cei întemniţaţi. C. Mavrocordat a cerut, de asemenea, de la egumenii mănăstirilor de ţară să prezinte dări de seamă anuale referitoare la activitatea lor gospodărească [12]. Ţinând cont de nemulţumirea călugărilor faţă de activitatea egumenilor numiţi de mitropolie din rândul grecilor fanarioţi, domnul a emis o dispoziţie privind alegerea pe viaţă a egumenilor numai din rândurile călugărilor autohtoni.
Reformele din perioada domniei lui C. Mavrocordat din anii 1741-1743 n-au vizat problema situaţiei juridice a ţăranilor şerbi. Dar, după ce este numit de Poartă domn al Munteniei (1744-1748), domnul s-a preocupat şi de ea. Hrisovul de eliberare din şerbie (rumânie) din 1746 dădu posibilitate ţăranilor să iasă din starea de dependenţă personală faţă de stăpânii de moşii, răscumpărându-se cu suma de 10 taleri pe cap13. Reforma ţărănească a fost promulgată de domn şi оn Moldova, în timpul aflării sale la domnie în anii 1748-1749.
La 9 aprilie 1749, la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, C. Mavrocordat a convocat Marea Adunare a ţării. Despre desfăşurarea Adunării aflăm din Aşezământul de dezrobire şi din relatările cronicarului Pseudo-Enache Kogălniceanu [14]. Conform Aşezământului se stabilea statutul vecinilor în comparaţie cu ţăranii slobozi aşezaţi pe moşii boiereşti şi mănăstireşti. Boierii au fost nevoiţi să recunoască abuzul care s-a făcut prin asimilarea vecinilor cu robii ţigani, promiţând că pe viitor vecinii vor fi consideraţi “săteni megieşi fără moşie”. S-a mai convenit “ca tunci când se va vinde moşie oamenii să nu se vânză”. Boierii au convenit să nu le mai spună “vecini” acestor ţărani, “ci ca nişte săteni ai satelor în sat să rămână”. Afirmaţia privitoare la rămânerea în sat nu se referea la moşia stăpânului, ci era o obligaţie fiscală a tuturor categoriilor de ţărani, introdusă încă în octombrie 1741 de a nu părăsi satele fără încuviinţarea domniei.
Boierii au refuzat să accepte răscumpărarea vecinilor cu 10 lei ca în Muntenia, socotind această sumă foarte mică, dar au reuşit să capete încuviinţarea domnului ca foştii vecini să presteze 24 de zile de boieresc pe an [15].
Legislaţia agrară a avut drept scop asigurarea solvabilităţii ţăranilor la prestarea dărilor către stat. Scopul primordial al statului a fost mobilizarea resurselor ţării în vederea îndeplinirii cerinţelor Porţii. Aceasta a constituit cauza principală de ce Poarta a susţinut aceste reforme [16].
Politica internă promovată de C. Mavrocordat a fost realizată prin metode caracteristice absolutismului luminat şi a avut un efect modernizator, cu consecinţe pozitive în perioada care a urmat.
C. Mavrocordat s-a dovedit a fi nu numai un bun om politic, ci şi un recunoscut om de cultură. El a continuat activitatea de dezvoltare a învăţământului. Pentru a spori sursele de venit ale Academiei Domneşti din Iaşi, a trecut întreţinerea ei pe seama vistieriei. Cronicarul Ion Neculce scria că acest domn “Mai socotit-au… pentru şcoli de învăţătură… şi au dat ştire tuturor mazililor în toată ţara ca să-şi aducă copiii la învăţătură la şcoală, ca să-şi înveţe orice limbă le-ar fi voia, pentru ca să se afle oameni învăţaţi în pământul nostru al Moldovei, precum sânt şi prin alte ţări” [17].
În scopul desăvârşirii studiilor făcute în ţară, C. Mavrocordat a trimis 15 tineri, fii de boieri, pe un termen de trei ani, la Veneţia. Domnul a propus câtorva savanţi străini să întocmească o istorie comună a Moldovei şi a Munteniei, numită “Prodromus historiae Principatum Valachia et Moldavia” (proiectul profesorului de latină Ion Rigurski). Deşi acest proiect n-a fost realizat, el vădeşte modernitatea concepţiei şi a metodei lui. De asemenea, din porunca domnului este tipărită prima colecţie de documente istorice din Moldova (Ocolnica). Domnul i-a cerut lui Ion Neculce să întocmească un tratat despre istoria fiscalităţii [18] pe care bătrânul cronicar n-a reuşit să-l realizeze.
Vorbind despre activitatea culturală a lui C. Mavrocordat grecul Petru Depasta, care i-a consacrat o cronică acestui domn, spunea: “Constantin Mavrocordat a vrut să facă din Ţara Geţilor o imagine a Helladei”, adică a unei ţări de înaltă cultură. C. Mavrocordat colecta informaţii despre evenimentele politice din diferite ţări ale Europei, comandând ziare din aceste state. Informaţia sistematizată de el era trimisă la Poartă. Domnul întreţinea relaţii amicale cu ambasadorul Franţei la Istanbul şi cu alţi diplomaţi europeni [19].
Ultima domnie a lui C. Mavrocordat în Moldova a fost de scurtă durată (1769) şi a coincis cu începutul războiului ruso-turc. El se refugiază la Galaţi, dar este rănit şi făcut prizonier. Este transportat la Iaşi, unde moare la 4 decembrie 1769. Domnul a avut două soţii – Smaranda Constantino (moartă în 1730) şi Catrina (Ecaterina) Rosetti, cu care are doi băieţi: Dumitru (care n-a fost domn) şi Alexandru (viitor domn, supranumit Deli-bei). A rămas în istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti drept un recunoscut om politic, bun diplomat, mare reformator şi mai ales promotor al culturii moderne.
1. Neculce, Ion. Letopiseţul Ţării Moldovei şi o samă de cuvinte. Bucureşti, 1959, p. 327.
2. Dragnev, D. Ţara Moldovei în epoca luminilor. Chişinău, 1999, p. 82.
3. Ibidem.
4. Acte şi legiuiri. Vol. I, 1907, p. 24-25.
5. Iorga, N. Studii şi documente, vol. III, part. I, p. 216. Dragnev D. Op. cit., p. 66-67.
6. Ibidem, p. 67.
7. Vezi: Советов П.В. Развитие феодализма и крестьяне Молдавии. Chişinău, 1980, p. 254-255.
8. Гросул В., Дмитриев П., Советов П. Переходные формы феодальной эксплуатации крестьян в Молдавии в XVIII – начале XIX в., în “Buletinul AŞ RSSM (seria Ştiinţe sociale), 1967, nr. 2, p. 3-16.
9. Minea, I. Reforma lui C. Mavrocordat, în “Cercetări istorice”, II-III. Iaşi, 1927, p. 158.
10. Neculce, I. Op. cit. p. 381-382.
11. Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea. A. Moldova, vol. II. Bucureşti, 1960, p. 463.
12. Buletinul Comisiei istorice a Romîniei, Vol. I. Bucureşti, 1915, p. 217.
13. Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea. Ţara Românească, Vol. I. Bucureşti, 1960, p. 463-467.
14. Kogălniceanu, M. Cronicile României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei. Ed. II. Bucureşti, 1874, Vol. III, p. 214.
15. Mihordea, V. Relaţiile agrare din secolul al XVIII-lea în Moldova. Bucureşti, 1968, p. 129-139.
16. Constantiniu, Fl. Constantin Mavrocordat. Bucureşti, 1971, p. 916-923.
17. Neculce, I. Op. cit, p. 386.
18. Ibidem, p. 381.
19. Erbiceanu, N. Cronicari greci care au scris despre români în epoca fanarioţilor. Bucureşti, 1888, p. 319.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.242-245.