Mihail Sturdza
1834, iulie – 1849, iunie
Mihail Sturdza s-a născut la Iaşi, în aprilie 1794. Era fiu al marelui logofăt Grigore Sturdza şi al Mariei Callimachi, fiica domnului Scarlat Callimachi. În calitate de dascăl l-a avut pe abatele L’Hommй, stabilit în principate în timpul Revoluţiei franceze, care i-a educat dragoste pentru carte şi ştiinţă.
Vorbea şi scria curent în limbile greacă şi franceză, cunoştea latina şi rusa, citea şi înţelegea italiana şi engleza. M. Sturdza poseda vaste cunoştinţe în domeniul istoriei, filozofiei, jurisprudenţei, matematicii.
Intră în viaţa activă pe la 1812, atunci când domnul Scarlat Callimachi “l-a rânduit logofăt al doilea”, iar în anul următor – vornic de aprozi. În timpul Eteriei şi revoluţiei de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, Mihail Sturdza s-a refugiat în Bucovina, unde s-a impus în calitate de protagonist al fracţiunii conservatoare a partidei naţionale, orientată spre Rusia. De la Cernăuţi a adresat numeroase memorii puterii protectoare, în care a contestat legitimitatea urcării pe tronul Moldovei a rudei sale – Ioniţă Sandu Sturdza, care nu era reprezentantul marii boierimi, ci al celei mici şi mijlocii [1].
După revenirea la Iaşi, în perioada 29 iulie 1829 – 30 martie 1830, оn calitate de membru al comisiei de boieri moldoveni, a participat în capitala Ţării Româneşti la elaborarea textului Regulamentului Organic, alături de comisia munteană [2].
Dezideratele luptei pentru unitatea şi independenţa românilor nu erau străine viitorului domn. Acordul iniţial al Curţii de la Petersburg de a sprijini ideea unirii celor două principate, deziderat fixat şi în textele celor două Regulamente Organice, s-a datorat şi pledoariilor membrilor celor două comitete de redactare. Diplomaţia rusă a respins proiectul atunci când a fost formulată condiţia ca principele străin să aparţină unei puteri secundare a Europei, fapt care excludea din start o candidatură din partea Rusiei. M. Sturdza nu se excludea pe sine ca pretendent la tronul unic al celor două ţări române.
Viitorul domn regulamentar se pronunţa şi în favoarea unei garanţii colective a marilor puteri asupra principatelor, asemenea Greciei. Prima cerere formală în acest sens a fost făcută de M. Sturdza în numele boierilor şi adresată lordului Heytesbury, ambasadorul Angliei la Petersburg.
În felul acesta, viitorul domn regulamentar face un joc dublu. Pentru a accede la tronul Moldovei, el caută să fie util puterii protectoare pentru a obţine concursul acesteia în atingerea scopului urmărit de el. În acelaşi timp, se angajează în serviciul cauzei naţionale, apelând la intervenţia puterilor occidentale (Franţa şi Marea Britanie) în favoarea unirii şi a prinţului străin [3]. Mihail Sturdza, alături de Gh. Asachi, Villara şi consulul rus Minceaki, a călătorit la Sankt-Petersburg pentru a prezenta proiectele celor două regulamente împăratului rus.
Din competiţia celor câţiva pretendenţi la tronul Moldovei, învingător a ieşit, în cele din urmă, Mihail Sturdza. La 24 martie 1834 Poarta i-a numit domni pe Alexandru Ghica în Ţara Românească şi pe Mihail Sturdza în Moldova. Domnia efectivă a început-o în luna iulie.
Colaborarea strânsă cu autorităţile ţariste, începând cu perioada ce a urmat revoluţiei conduse de T. Vladimirescu, serviciile aduse Rusiei în războiul din anii 1828-1829 împotriva Imperiului Otoman, contribuţia personală la elaborarea Regulamentului Organic constituiau suficiente dovezi pentru puterea protectoare privind loialitatea lui M. Sturdza faţă de Curtea de la Petersburg [4].
Obţinerea încrederii generalului rus P. Kiselev, preşedintele celor două Divanuri ale principatelor, i-a facilitat ocuparea tronului Ţării Moldovei [5].
Pe parcursul celor 15 ani de domnie M. Sturdza a desfăşurat o activitate prodigioasă, realizând o frumoasă operă de reformare a ţării.
Faptul că acesta era “cel mai bogat, mai influent şi unul dintre cei mai luminaţi boieri din Moldova” [6] a constituit un argument în plus pentru Rusia de a-l sprijini la preluarea domniei Principatului Moldovei.
Odată cu evacuarea principatelor, influenţa Rusiei urma să fie asigurată prin intermediul dispoziţiilor Regulamentului Organic, prin prerogativele cu care erau învestiţi reprezentanţii săi consulari. În plus, puterea suzerană a ştiut să menţină în interiorul principatelor animozitatea, neîncrederea şi o continuă stare de tensiune între forţele conducătoare ale statului” [7]. Puterea protectoare a impus acceptarea de către principate a “articolului adiţional” în textele celor două Regulamente Organice care prevedea că orice modificare trebuia să se producă cu aprobarea Petersburgului şi Istanbulului, ceea ce ştirbea în mod simţitor autonomia administrativă prevăzută de Tratatul de la Adrianopol. Dacă Adunarea de la Bucureşti s-a împotrivit mult timp să accepte atare modificare (articolul respectiv a fost votat abia în 1838), la Iaşi “inovaţia” rusească a fost acceptată mult mai uşor şi aceasta, în primul rând, datorită maleabilităţii manifestate de domnul Mihail Sturdza, care, în felul acesta, şi-a asigurat sprijinul puterii protectoare în conflictele sale cu boierimea.8 Mihail Sturdza a preluat guvernarea Moldovei într-o perioadă importantă pentru destinul acestei ţări. Datorită calităţilor sale de bun gospodar şi administrator, procesele de transformare a societăţii româneşti, a culturii naţionale au cunoscut o dezvoltare ascendentă. Epoca domniei sale a fost una de continuă modernizare, cuprinzând toate sferele societăţii moldovene.
Pe parcursul celor 15 ani de guvernare a Moldovei el a desfăşurat o amplă activitate pe multiple planuri, dând dovadă, totodată, de multă abilitate şi simţ politic care constituiau nişte calităţi absolut indispensabile în condiţiile unei supravegheri vigilente din partea puterii protectoare.
A fost un adept fervent al absolutismului luminat şi un adversar intransigent al regimului democratic, parlamentar. Unul din scopurile principale pe care l-a urmărit cu multă îndârjire a fost instaurarea ordinii şi a stabilităţii sociale. A căutat să consolideze pe toate căile securitatea şi ordinea publică. În acest scop a luptat consecvent cu tâlhăriile şi hoţiile: a fost reorganizată administraţia ţinutală, reglementată activitatea ispravnicilor, reorganizată miliţia, înfiinţate cazărmi şi şcoli elementare pentru efectivul inferior de comandă, tipărindu-se şi manuale destinate soldaţilor. Cadeţilor li s-a permis să urmeze instrucţia în Prusia şi Imperiul Rus.
Din dorinţa de a stimula interesul sătenilor pentru producţia agricolă, Mihail Sturdza a căutat să-i protejeze pe ţărani de abuzurile administraţiei locale şi de exploatarea excesivă a marilor proprietari. Aceasta trebuia să asigure capacitatea contribuabilă a ţăranilor şi să garanteze veniturile stabile ale statului. Dezrobirea ţiganilor mănăstireşti şi ai statului a avut importante efecte de ordin economic, social şi politic.
Activitatea modernizatoare desfăşurată de domnul moldovean şi-a găsit o amplă reflectare şi în reformarea sistemului judiciar[9]. Separarea puterii judiciare de cea administrativă şi legislativă a fost însoţită de înlăturarea ingerinţelor administraţiei în procesele judiciare. Au fost instituite judecătorii judeţene (ţinutale), rurale, tribunale de apel, de comerţ la Galaţi şi corecţional la Iaşi. În Moldova a fost retipărită, în 1838, condica criminală, a fost tradus, în 1840, codul criminal francez. În 1847 a fost instituită şi şi-a început activitatea Comisia însărcinată cu alcătuirea unui singur cod al legilor din Moldova, care şi-a desfăşurat activitatea sub conducerea nemijlocită a domnului. A fost adoptat un şir întreg de măsuri, menite să lichideze numărul enorm de procese neterminate.
M. Sturdza a căutat să impună autoritatea statului şi în domeniul ecleziastic, căutând să facă o anumită ordine în sfera veniturilor bisericilor şi mănăstirilor din Moldova. Legea de la 1835 cu privire la mănăstirile moldoveneşti neînchinate a instituit controlul statului asupra administraţiei averilor mănăstireşti [10]. O altă lege, de la 1839, prevedea înfiinţarea unei dicasterii menită să se ocupe nemijlocit de administrarea averilor ecleziastice şi introducerea unei discipline rigide în viaţa monahală din Moldova. Rusia contesta măsurile întreprinse de domnul moldovean. Astfel, Petersburgul a reacţionat cu promptitudine atunci când M. Sturdza a încercat să pună sub controlul statului averile mănăstirilor închinate, puterea protectoare nefiind dispusă să admită lezarea intereselor bisericii ortodoxe greceşti, care era unul din instrumentele eficiente în promovarea politicii ruseşti în sud-estul Europei şi în Orientul Apropiat. Cu toate acestea, în martie 1844, este votată legea privind administrarea averilor bisericeşti şi atribuţiile vornicului bisericesc (cel dintâi ministru al cultelor), prin care se instituie controlul statului asupra veniturilor Mitropoliei şi episcopiilor.
M. Sturdza a iniţiat un amplu program de lucrări publice. În decursul domniei sale au fost construite aproximativ 400 de km de şosele moderne (pentru acel timp), aproape 400 de poduri, cu preponderenţă, din piatră, care au rezistat în timp, aceasta facilitând dezvoltarea comerţului şi a relaţiilor dintre diferite zone ale ţării.
Domnul moldovean a acordat o atenţie deosebită instrucţiei publice. Prin acordarea unor burse, donaţii se urmărea încurajarea înscrierii tinerilor la şcolile din ţară şi la cele de peste hotare. Învăţătura devine aproape un cult în principate. În mediul intelectual neştiutorii de carte erau trataţi cu dispreţ, fiind etichetaţi ca “duşmani ai naţiunii româneşti” şi, din contra, profesorii bine pregătiţi erau consideraţi “apostoli ai civilizaţiei”, bucurându-se de un tratament deosebit în societate.
La 16 iunie 1835, în casele lui Petrache Cazimir a fost inaugurată Academia Mihăileană. Ea avea iniţial două clase gimnaziale, două umaniste şi una de filozofie. Academiei i-a fost donat utilaj ştiinţific şi o bibliotecă, din care 600 de cărţi au fost dăruite de M. Sturdza. În Şcoala de fete cursurile durau trei ani. Patru din cele mai bune eleve erau bursiere ale statului. În perioada domniilor regulamentare relaţiile cu Occidentul, şi în primul rând cu civilizaţia şi cultura franceză, a înregistrat performanţe spectaculoase. Presa, literatura, teatrul francez au devenit elementele omniprezente în societatea românească. Creşte în mod considerabil numărul tinerilor originari din principate care pleacă la studii în Occident şi, în special, în Franţa, dar şi a călătoriilor de agrement ale boierilor români în aceeaşi direcţie. Stilul de viaţă în principate suferă şi el o occidentalizare evidentă, elementele franceze şi în acest caz fiind preponderente [11]. În decursul оntregii perioade de domnie, M. Sturdza s-a confruntat în permanenţă cu o opoziţie îndârjită din partea boierilor ţării. Petersburgul urmărea să nu admită ca poziţia lui M. Sturdza să devină prea puternică, deoarece aceasta i-ar fi permis să promoveze o politică independentă, Rusia căutând să stimuleze din umbră nemulţumirea diferitelor grupări boiereşti faţă de guvernarea domnului regulamentar, urmând astfel să-l facă pe acesta dependent de sine.
Pentru a se menţine la tron, M. Sturdza a fost nevoit să ţină mereu cont de supravegherea rigidă din partea puterii protectoare, care-i încorseta activitatea, determinându-l să demonstreze multă abilitate, intuiţie politică şi prudenţă.
În anul 1839 partida naţională din Ţara Românească a elaborat planul înlocuirii domnului Al. Ghica cu exponentul ei, colonelul I. Câmpineanu. La realizarea acestui proiect erau atraşi şi unii reprezentanţi diplomatici ai Franţei şi Marii Britanii, acreditaţi în principate. În eventualitatea că I. Câmpineanu nu ar fi obţinut tronul, “planul muntean” prevedea obţinerea numirii de către Poartă, cu concursul puterilor occidentale, a lui M. Sturdza domn al ambelor principate. Domnul moldovean acceptase o atare formulă şi se angajase în mod discret să contribuie la realizarea ei. Pentru atingerea acestui scop suprem al partidei naţionale din cele două principate, M. Sturdza era dispus să accepte toate sacrificiile posibile, gata să se manifeste deschis doar în cazul când va fi sigur că va fi susţinut de Franţa, Marea Britanie şi Austria.
Diplomaţii ruşi acreditaţi la Iaşi şi Bucureşti au aflat despre existenţa acestui scenariu şi au făcut tot posibilul pentru a-l anihila.
Dar odată cu eşuarea misiunii n-au încetat aspiraţiile naţionale ale românilor din cele două principate nici spirijnul solicitat de ei capitalelor europene în favoarea unirii Moldovei cu Ţara Românească. Pe parcursul următorilor ani dezideratul unirii continuă să preocupe în mod constant partida naţională din cele două ţări române. Huber, consulul Franţei la Iaşi, relata superiorilor săi că la Bucureşti adepţii unirii celor două principate aveau o părere înaltă despre capacităţile domnului Moldovei şi-l doreau în fruntea viitorului stat unitar român, preferându-l oricărui străin [12]. Aceste opinii erau confirmate şi de Ion Ghica, pe atunci profesor la Academia Mihăileană de la Iaşi, care menţiona că în 1841 “toată lumea dorea cu înflăcărare unirea” în frunte cu M. Sturdza, în ciuda faptului că anumite calităţi de caracter al acestuia nu erau agreate de partizanii unităţii naţionale româneşti.
În condiţiile când detronarea lui Alexandru Ghica în Ţara Românească devenea iminentă şi când intenţia de a-i acorda indigenatul generalului rus P. Kiselev putea să conducă la instalarea acestuia pe tronul de la Bucureşti, liderii partidei naţionale muntene (I. Câmpineanu, Al. Villara, Filipescu-Vulpe, I. Ghica) i-au adresat o scrisoare lui M. Sturdza, remisă prin intermediul aceluiaşi I. Ghica, propunându-i domnia Ţării Româneşti şi realizarea dezideratului dorit de toţi românii – Unirea Principatelor [13]. Domnul moldovean s-a arătat vădit măgulit de această ofertă, dar s-a văzut nevoit să decline propunerea, deoarece o considera imposibil de realizat din cauza atitudinii negative a puterii protectoare.
Procesul modernizator n-a cuprins, în mod egal toate categoriile sociale din Moldova, ignorându-se astfel spiritul dreptăţii şi echităţii. Conservarea privilegiilor care alimentau corupţia şi venalitatea funcţionarilor publici, protectoratul apăsător rusesc, cenzura şi alte fenomene negative au împiedicat reformarea deplină a societăţii [14]. În epoca Regulamentului Organic s-a constituit o amplă mişcare orientată spre cultivarea valorilor naţionale, mişcare favorizată de instituţionalizarea culturii, dezvoltarea învăţământului, amplificarea legăturilor cu spiritul şi cultura ţărilor europene, repunerea limbii române şi istoriei naţionale în drepturile lor fireşti. Societatea românească înregistrează schimbări calitative cu caracter modernizator care pregătesc terenul pentru realizarea dezideratelor supreme naţionale – unificarea ţărilor române şi independenţa politică. Meritul incontestabil în realizarea acestei opere inovatoare l-a avut generaţia de la 1848, care a crescut şi a acţionat în epoca regulamentară cu pasiune, competenţă şi înalt patriotism, profitând din plin şi de facilităţile oferite de nişte domnii luminate precum a fost şi cea a lui M. Sturdza [15].
După abdicare în iunie 1849 M. Sturdza s-a retras la Paris, întreţinând relaţii intense cu diferite personalităţi europene. A murit la 8 mai 1884, fiind înmormântat în capela familiei de la Baden-Baden.
1. Iordache, A. Principatele Române în epoca modernă, vol. I. Bucureşti, 1996, p. 115, 118, 127, 128, 134-135; Platon, Gh. Mihai Sturdza domnul regulamentar al Moldovei (1834-1849), în “Revista de Istorie a Moldovei”. 1991, nr. 3 (7), p. 45.
2. Istoria Românilor, vol. VII, tom I. Editura Enciclopedică. Bucureşti, 2003, p. 118.
3. Platon, Gh. Domnitorul Mihai Sturdza şi judecata istoriei, în “De la constituirea naţiunii la Marea Unire”, p. 59.
4. Platon, Gh. Domnitorul Mihai Sturdza..., p. 50.
5. Hurmuzaki, E. Documente, Supl. I, vol. 5, p. 106-107.
6. Ibidem, p. 59.
7. Platon, Gh. Domnitorul Mihai Sturdza..., p, 54-55.
8. Constantiniu, Fl. O istorie sinceră a poporului român. Editura Univers Enciclopedic, ediţia a III-a. Bucureşti, 2002, p. 207.
9. Istoria Românilor, vol. VI, tom 1, p. 122-123.
10. Xenopol, A.D. Op. cit., p. 185-186.
11. Constantiniu, Fl. Op. cit., p. 205-206.
12. Platon, Gh. Domnitorul Mihail Sturdza..., p. 68.
13. Platon, Gh. Domnitorul Mihail Sturdza..., p. 69.
14. Istoria Românilor, coord. Agrigoroaiei, I., Toderaşcu, I. ..., p. 189.
15. Ibidem, p. 190.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.298-303