Ioan Sandu Sturdza
1822, septembrie – 1828, aprilie
Ioniţă Sandu Sturdza s-a născut în anul 1762 în familia numeroasă a lui Sandu Sturdza şi a Mariei Bogdan.
Viitorul domn este atestat ca paharnic pe la 1799 într-un document de epocă. Ulterior, este menţionat în documente ca spătar, postelnic şi, în câteva rânduri, ca ispravnic (sau vornic) al ţinutului Bacău.
Ioniţă Sandu Sturdza n-a făcut parte din categoria boierilor înstăriţi, ci mai degrabă din tagma celor săraci [1], deoarece dispunea de proprietăţi modeste în ţinutul Neamţ, care erau alcătuite din părţi din moşiile Giurgeşti, Muşăteşti şi Săuceşti pe care le moştenise de la părinţi, precum şi de moşia din acelaşi ţinut, pe care o cumpărase de la răzeşii din respectiva localitate. La Iaşi mai deţinea o vie în Copou şi o casă care, din porunca soţiei sale, doamna Ecaterina, fiica marelui logofăt Neculai Rosetti-Roznovanu, a fost ulterior mărită prin zidiri suplimentare.
Căsătoria cu Ecaterina în august 1786 i-a mai rotunjit averea din contul zestrei acesteia, obţinută de soţia sa de la părinţi, din care făceau parte moşiile Trestiana şi Strahova (ţinutul Dorohoi), moşia Ciripcău (ţinutul Soroca), o parte din moşia Frumuşeni (Tecuci), o vie la Cruce (lângă Iaşi), una la Odobeşti şi alta la Nicoreşti, dar şi o anumită sumă de bani şi podoabe. Ulterior, doamna Ecaterina va mai cumpăra de la cumnatul său Manolachi (fratele lui Ioniţă Sandu Sturdza) moşiile Manta din Basarabia şi o parte din Secuieştii din ţinutul Bacău. Ioniţă Sandu Sturdza a avut cinci copii – patru feciori şi o fiică: Constantin, Nicolae, Gheorghe, Alexandru şi Elena. Doar Constantin şi Elena îi vor supravieţui, ceilalţi decedând prematur, în anii tinereţii.
Conform propriilor mărturii, din componenţa delegaţiei moldoveneşti, alcătuită din şase boieri, care sosise la sfârşitul lunii martie 1822 la Istanbul pentru a fi consultată în vederea înscăunării noului domn al Moldovei, făcea parte şi Ioniţă Sandu Sturdza. Împreună cu membrii delegaţiei muntene, reprezentanţii moldoveni înaintează Porţii memorii care reflectă dorinţele celor două principate: restabilirea domniilor pământene; interdicţia de a ocupa funcţii civile şi ecleziastice pentru greci şi acordarea acestui drept exclusiv pământenilor [2].
Cele două delegaţii boiereşti au purtat tratative îndelungate cu autorităţile otomane şi după trei luni de negocieri, Poarta a decis să restabilească domniile pământene în cele două ţări române. La 1(13) iulie în Muntenia a fost numit domn Grigore Dimitrie Ghica, iar în Moldova – Ioniţă Sandu Sturdza, care-şi începe domnia în septembrie a aceluiaşi an.
Candidaturile celor doi domni au fost stabilite înainte de călătoria celor două delegaţii la Istanbul şi nu întâmplător caimacamul Moldovei Ştefan Vogoridi, care îşi dorea foarte mult domnia acestei ţări, a fost nevoit să-i confere lui Ioniţă Sandu Sturdza titlul de mare logofăt în martie 1822, în ajunul plecării delegaţiei moldovene spre capitala Imperiului Otoman, titlu fără de care noul pretendent la tronul Moldovei nu avea şansa să-l ocupe [3].
C. Gane îl aprecia¬ză în mod elogios pe primul domn pământean, considerat de el “atât de român, încât după neagra epocă fanariotă, a fost pentru moldovenii lui ca un balsam pe o rană...” [4].
În timpul celor 6 ani de domnie, Ioniţă Sandu Sturdza a dus un mod de viaţă modest, ca şi în perioada precedentă, la masa domnească în spiritul tradiţiei ţărăneşti, nu lipsea tradiţionala mămăligă, deoarece, spunea el, “de la masa domnului Moldovei nu trebuie să lipsească hrana de temei a moldoveanului” [5].
Perioada domniilor pământene (naţionale) a constituit tranziţia spre organizarea modernă a societăţii, dar atât Grigore D. Ghica în Ţara Românească, cât şi Ioan Sandu Sturdza în Moldova, nu au avut nici răgazul, nici mijloacele necesare, pentru a profita de un climat de stabilitate politică, de ordine pentru a realiza reformele menite să reînnoiască structurile societăţii, să reformeze instituţiile statului, prin măsuri administrative ei reuşind doar să diminueze abuzurile [6]. Este adevărat, că împrejurările au fost deosebit de vitrege pentru cei doi domni români, dar şi propria lor capacitate şi voinţă nu le-au permis să realizeze schimbări calitative în viaţa celor două principate [7].
Ioan Sandu Strudza, spre deosebire de omologul său din Ţara Românească, a avut o domnie mult mai agitată. Marea boierime, aflată în refugiu, a uneltit fără încetare împotriva domnului moldovean.
Primii ani ai domniei lui Ioan Sandu Sturdza au fost deosebit de grei şi din cauza enormelor cheltuieli provocate de necesităţile întreţinerii trupelor otomane de ocupaţie, acoperite din contul sporirii impozitelor [8].
Anarhia internă, nelegiuirile săvârşite de armata otomană de ocupaţie, teama izbucnirii unui nou război ruso-otoman, au generat o deplasare masivă de populaţie în interiorul şi în afara ţării, numită “bejenia cea mare” [9]. Venalitatea şi corupţia aparatului administrativ, epidemiile de ciumă, insecuritatea vieţii personale din cauza unui brigandaj răspândit, foametea cronică provocată de recoltele proaste, epizootiile însoţite de pierderi enorme de vite, marele incendiu din iulie 1827, care a mistuit în flăcări trei sferturi din capitala Moldovei, au constituit alte câteva fenomene grave cărora trebuia să le facă faţă domnul moldovean.
În interiorul ţării exista un conflict permanent între boierimea mare şi cea mică şi mijlocie. Aceasta din urmă pretindea să-i fie acordată posibilitatea de a participa la guvernarea ţării.
Marii boieri nu erau dispuşi să împartă puterea politică cu reprezentanţii categoriilor inferioare ale boierilor moldoveni: Ioan Sandu Sturdza a acceptat să satisfacă dezideratele boierimii mici şi mijlocii. Orice inovaţie politică şi economică la care recurgea Ioan S. Sturdza şi care favoriza aceste categorii era însă respinsă cu multă înverşunare de către adversarii săi politici.
Boierimea mică şi mijlocie şi-a formulat propriile aspiraţii într-unul din cele mai radicale documente politice ale vremii – Constituţia cărvunarilor, avându-l ca autor nemijlocit pe comisul Ionică Tăutul, care, după opinia lui Alecu Russo, reprezenta “România reînnoită, mişcată de toate patimile patriotice şi giucând tot acelaşi rol prin condei şi stăruinţi în politică, care îl giuca Vladimirescu cu puşca plăieşească” [10]. În acest document erau proclamate drepturile cetăţeneşti fundamentale – libertatea individuală, a presei, cuvântului, adunărilor, egalitatea în faţa legii, respectul proprietăţii, libertatea muncii şi a comerţului. Se preconiza, de asemenea, un transfer de putere de la domn către un organ reprezentativ al întregii boierimi – Sfatul obştesc [11].
Ioan Sandu Sturdza n-a reuşit să-şi vadă realizat întregul program de reforme din cauza regimului politic absolutist oriental, care se va menţine şi după suprimarea regimului fanariot. Administraţia ţării, cu funcţionarii săi venali şi abuzivi, dornici de căpătuială, în lipsa unor lefuri fixe, îşi satisfăcea dorinţele materiale prin spolierea populaţiei. Puterea politică continua să fie deţinută de marea boierime, care nu era dispusă să facă cedări în favoarea altor categorii sociale.
Boierimea liberală intenţiona să transforme regimul despotic oriental în unul absolutist luminat, pentru ca toate categoriile de boieri să obţină drepturi politice.
Boierii emigraţi, stabiliţi la Chişinău şi Cernăuţi, adresau me¬morii şi plângeri, cu precădere Curţii de la Petersburg. Ei refuzau să recunoască schimbările politice ce surveniseră în Moldova după plecarea lor în exil. Toate deciziile domnului erau calomniate şi denigrate. Denunţurile lor urmăreau scopul ca autorităţile ţariste să ia măsuri contra domnului moldovean şi a boierilor novatori [12].
Marea boierime, aflată în exil, era nemulţumită de intenţiile “revoluţionare” ale noului domn. Ea îşi dorea restabilirea vechilor privilegii şi consolidarea puterii economice şi politice. Marii boieri stabiliţi la Cernăuţi şi Chişinău solicitau puterii protectoare scutirea de bir a ţării pentru o perioadă de câţiva ani, acordarea unor despăgubiri boierilor şi negustorilor pentru pierderile suportate în timpul revoluţiei conduse de T. Vladimirescu, eteriei şi ocupaţiei otomane, desfiinţarea rangurilor boiereşti acordate în perioada domniei ultimului domn fanariot şi până în 1822, reducerea numărului parveniţilor, reducerea prerogativelor domnului. Instituirea unei miliţii naţionale în grija căreia urma să fie pusă paza ţării şi a domnului, libertatea comerţului, acordarea unui termen de zece ani pentru vinderea moşiilor boierilor care părăseau Basarabia [13].
Prin repetatele lor apeluri, boierii refugiaţi revendicau chiar instituirea suveranităţii ruse asupra principatelor, făcând astfel jocul acestei puteri expansioniste.
Şi marii boieri, reveniţi în ţară, unelteau împotriva domnului. Ei reclamau nişte pretinse abuzuri ale lui Ioan Sandu Sturdza şi ale administraţiei sale prin intermediul nenumăratelor petiţii şi scrisori adresate puterii protectoare şi suzerană.
Boierii conservatori erau indignaţi de faptul că moşiile şi veniturile lor au fost impuse la două împrumuturi pentru a acoperi cheltuielile necesare întreţinerii armatei de ocupaţie. Mânia lor era generată şi de ascensiunea boierilor mici şi mijlocii în funcţiile publice.
În primăvara anului 1824 au revenit în ţară câţiva din marii boieri, care unelteau împotriva domnului şi aceasta complica şi mai mult situaţia internă a ţării.
Ioniţă Sandu Sturdza informa Poarta despre dificultăţile cu care se confrunta, solicitând permisiunea acesteia de a-i pedepsi pe cei vinovaţi în mod exemplar. Puterea suzerană îi satisfăcu cererea.
În ziua când a fost primit firmanul sultanului (1 iunie 1824), în spătăria domnească au fost convocaţi peste o mie de boieri cărora le-a fost adus la cunoştinţă textul respectivului document.
La sfârşit domnul a ţinut o cuvântare, considerată de C. Gane ca una dintre cele mai frumoase din arta oratoriei româneşti: “Am socotit a vă dobândi dragostea prin blândeţe, dar m-am amăgit, şi bunătatea mea v-a făcut a uita datoriile ce vă supun scaunului acestuia pe care stau eu astăzi. Amintiţi-vă că noi l-am pierdut prin intrigile noastre şi prin goana unuia asupra altuia de l-au stăpânit apoi străinii atâţia ani. Şi dacă s-a milostivit Dumnezeu a ni-l dărui iarăşi precum l-am avut, ce voiţi acuma să mai faceţi? Să-l mai pierdeţi din nou precum l-aţi mai pierdut?... Drept aceea vom lua domneştile noastre măsuri, întrebuinţând topuzul şi sabia spre înfrânarea celor neînţelepţi şi veţi cunoaşte de astăzi că are cine vă stăpâni!” [14].
A doua zi au început arestările şi surghiunurile boierilor răzvrătiţi. Situaţia însă nu s-a ameliorat, boierii nu doreau să se resemneze.
Autorităţile ţariste s-au arătat deosebit de nemulţumite şi continuau să-l trateze cu dispreţ, refuzând să-i recunoască până şi titulatura de domn, considerând că fusese numit fără consimţământul Rusiei.
Ioan Sandu Sturdza se considera tot mai părăsit şi fără sprijin. Putea conta doar pe rudele sale, pe unele promovându-le în funcţii-cheie în instituţiile statului.
În atare circumstanţe, turcii cedau tot mai mult puterii protectoare. În iunie 1824 este convocată Obşteasca Adunare ca să decidă asupra garanţiilor care urmau să fie date Porţii pentru a obţine evacuarea trupelor otomane din principate. Boierii patrioţi au decis să profite de ocazie şi au revendicat aprobarea unui proiect de constituţie (Constituţia cărvunarilor), într-o variantă revizuită şi rectificată faţă de cel de la 1822.
La baza lui erau puse principii caracteristice statului modern: separarea puterilor, legislaţie modernă naţională, instituirea bugetului, armată naţională formată din 4 000-5 000 de ostaşi ş.a. Boierii erau dispuşi, ca în cazul retragerii trupelor otomane din ţară, să dea garanţii contra unor eventuale tulburări, cu condiţia înfiinţării unei armate naţionale ale cărei prerogative urmau a fi securitatea internă şi cea a hotarelor.
Boierii cereau instituirea unei administraţii şi elaborarea unei legislaţii naţionale. Pentru aceasta era necesară alcătuirea unui senat dintr-un număr fix de membri, numiţi pe viaţă iar deciziile urmau să fie adoptate cu majoritate de voturi. În preocuparea acestui organ urma să se afle întreaga activitate legislativă: Senatul trebuia să fie inamovibil şi să-l împiedice pe domn să încalce legislaţia. Domnia urma să fie viageră şi ereditară, iar domnul să aibă venituri proprii, diferite de cele ale statului [15].
În condiţiile dezastruoase în care se afla Moldova, Ioan Sandu Sturdza a căutat să împovăreze cât mai puţin ţărănimea. Ţăranii cei mai săraci erau scutiţi de achitarea dărilor. Domnul a interzis arendarea moşiilor la străini pe motiv că aceştia exploatau crunt pe săteni [16].
În grija permanentă a domnului moldovean se afla buna lucrare a pământului. El s-a preocupat de lichidarea consecinţelor calamităţilor naturale. Ioan Sandu Sturdza a dus o luptă consecventă cu abuzurile la care se dedau funcţionarii publici. Pentru limitarea şi stârpirea acestora recurgea la măsuri deosebit de severe. El dispuse suprimarea veniturilor dregătorilor, înlocuindu-le cu lefuri fixe.
Domnul a căutat să curme hoţiile şi tâlhăriile, eforturi susţinute fiind întreprinse pentru a face ordine în sfera financiară.
Încă din start, Ioan Sandu Sturdza a reuşit să impună la dări toate clasele sociale. Aceleaşi rigori le-au fost impuse şi mănăstirilor închinate, care au fost trecute sub administraţia autohtonă. A fost instituită regula achitării dărilor după principiul proporţional cu veniturile şi averea fiecărui contribuabil. În consecinţă, bugetul (veniturile şi cheltuielile) a fost echilibrat.
Convenţia de la Akkerman (Cetatea Albă), încheiată între Rusia şi Imperiul Otoman la 25 septembrie/7 octombrie 1826 prevedea, între altele: alegerea domnilor celor două ţări române din rândul boierilor pământeni de către divanuri, pe un termen de şapte ani, care urmau să fie confirmaţi de puterile suzerană şi protectoare; scutirea de tribut a principatelor pentru o perioadă de doi ani; fixarea tributului şi obligaţiilor către Poartă, conform hatişerifului din 1802; libertatea comerţului cu rezerva asigurării cu grânele necesare Porţii. Convenţia de la Akkerman semnifica o victorie diplomatică a Rusiei, care totodată consacra cele mai importante revendicări naţionale ale românilor, ce nu fuseseră acceptate de Poartă în 1821 [17].
Totuşi, puterea protectoare nu era dispusă să accepte toate cerinţele formulate de români. Petersburgul, un aprig apărător al intereselor grecilor în cele două ţări române, a respins cererea cu privire la trecerea domeniilor mănăstirilor închinate sub jurisdicţia administraţiei naţionale [18].
Două comisii speciale urmau să elaboreze regulamentele generale în baza cărora se preconiza reorganizarea principatelor.
Convenţia prevedea revenirea în principate a boierilor refugiaţi în timpul Revoluţiei de la 1821 şi a Eteriei şi repunerea lor în toate drepturile, inclusiv restituirea bunurilor. În felul acesta, boierimea conservatoare, sprijinită de guvernul rus, reuşeşte să-şi redobândească şi să-şi conserve toate privilegiile de care se bucura altă dată. [19].
După semnarea Convenţiei de la Akkerman şi intrarea în ţară a boierilor refugiaţi în Bucovina şi Basarabia, Ioan Sandu Sturdza s-a văzut nevoit să promulge Anaforaua pentru pronomiile Moldovei (aprilie 1827), care restabilea în toate drepturile marea boierime şi semnifica înfrângerea primului domn pământean în disputa cu contestatarii săi.
Prevederile Convenţiei semnificau diminuarea dominaţiei otomane şi revigorarea autonomiei principatelor. În acelaşi timp, se amplifică influenţa Imperiului Rus, inclusiv prin reînnoirea dreptului acestuia de amestec în treburile interne ale celor două ţări române.
Ioan Sandu Sturdza s-a bucurat de sprijinul Porţii atâta timp cât relaţiile diplomatice ruso-turce erau întrerupte. O dată cu restabilirea lor sultanul îl abandonează, el rămânând de unul singur împotriva puterii protectoare.
Necazurile lui Ioniţă Sandu Sturdza proveneau din faptul că era un adversar declarat al influenţei ţariste în ţara sa. În 1827 colonelul Liprandi, însărcinat de comandantul armatei ruse să culeagă informaţii în Principatele Române necesare pentru viitoarea campanie militară împotriva turcilor, întorcându-se în Rusia de la Bucureşti prin Iaşi, a fost somat de domnul moldovean să părăsească oraşul în 24 de ore. Domnul rămâne neînduplecat chiar şi atunci când intervine consulul rus la Iaşi.
În aprilie 1828, când armatele ruse trecuseră Prutul pentru confruntarea cu trupele otomane, Liprandi sosi cu avangarda rusă la Iaşi. El se prezentă la palat, întră în salonul unde domnul se afla cu alţi boieri şi îl întrebă: “Prinţul meu, câţi oameni doriţi să vă las de strajă?” Ioniţă Sandu Sturdza, neînţelegând franţuzeşte, cere explicaţii boierilor. După ce i-a fost tradusă întrebarea lui Liprandi, domnul îi răspunse cu calm: “Spune-i dumisale că de vrea să mă păzească din poruncă, să-şi urmeze datoria sa cum ştie; iar de vrea să-mi facă ţeremonie, îi mulţumesc, că n-am trebuinţă de strajă rusească, fiindcă mă păzeşte Dumnezeu”. Colonelul rus, dornic să-şi ia revanşa pentru umilinţa ce o suportase cu un an în urmă, şi-a dorit foarte mult ca anume el să-i comunice domnului decizia ţarului de a-l exila în Basarabia.
Astfel, la 27 aprilie 1828 domnul Ţării Moldovei, îndurând o gravă umilinţă, sub escorta unei companii de soldaţi ruşi (de parcă era un criminal şi nu suveranul unei ţări), sosea în carantina din Sculeni, în Basarabia.
Generalul-aghiotant P. Kiselev, la indicaţiile împăratului Nicolai I, ordonă ca domnul Moldovei să fie trimis la Chişinău, unde urma să se afle sub supravegherea autorităţilor locale, până la o ulterioară decizie a guvernului rus în această problemă.
Ioniţă Sandu Sturdza a cerut permisiunea de a se stabili în localitatea Visterniceni (situată în preajma Chişinăului), care era propretatea boierului Dimitrie Râşcanu, o personalitate importantă în viaţa politică a Basarabiei, fost stolnic şi ban în Moldova de până la 1812, şi care în perioada 1816-1822, deţinuse funcţia de mareşal al nobilimii din provincia înstrăinată.
Această preferinţă a domnului moldovean nu era întâmplătoare. Soţia lui D. Râşcanu era Mărioara Sturdza, nepoată de frate a lui Ioniţă Sandu Sturdza. Se pare că domnul intenţiona să poposească la rudele sale din preajma Chişinăului doar pentru o perioadă scurtă de timp – până la clarificarea situaţiei penibile, generată de exilarea sa precipitată, ce-l luase prin surprindere. El spera, probabil, că lucrurile vor reveni la normal şi putea să se reîntoarcă în capitala Moldovei pentru a prelua domnia ţării. Însă n-a fost să fie aşa. Următorii şase ani din viaţa sa domnul ostracizat şi-i va petrece în preajma Chişinăului, pe moşia rudei sale C. Râşcanu (fiul lui D. Râşcanu), care, între timp, decedase în satul Visterniceni, situat pe malul drept al Bâcului.
Peste câteva zile după ce sosise la Visterniceni, Ioniţă Sandu Sturdza solicita guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei M. Voronţov autorizaţia pentru o călătorie la Odessa, unde intenţiona să facă băi de mare, pentru a-şi întrema sănătatea şubrezită.
Solicitarea sa a fost adusă la cunoştinţa împăratului Nicolai I care a respins cererea domnului moldovean, permiţându-i-se să meargă în orice altă localitate pe care urma s-o stabilească contele Voronţov. Un atare răspuns denotă faptul că autorităţile ţariste îl suspectau pe domnul surghiunit de intenţia de a încerca o evadare din această captivitate prin portul Odesa, pentru a ajunge, în cele din urmă, în Imperiul Otoman.
Domnul moldovean nu se împăcase în mod definitiv cu situaţia dată, dar nici n-a mai vrut să le mai ceară vreun favor împilatorilor săi. Tăcerea a fost ruptă abia peste doi ani, când la Petersburg fusese expediată o nouă solicitare împăratului rus, scrisă de doamna Ecaterina Sturdza, soţia domnului Moldovei, care solicita permisiunea ca Ioan Sandu Sturdza, împreună cu întreaga sa suită să revină în ţară. În respectiva scrisoare se menţiona, între altele: “Această transferare subită şi forţată a cauzat pierderea celei mai mari părţi a averii domnului şi din momentul surghiunului nejustificat trăim în Basarabia, suportând lipsuri grele, fără a cunoaşte soarta noastră de mai departe, fiind separaţi de dragii noştri copii şi rude.” [20]. Solicitarea a rămas fără nici un răspuns. Prezenţa în Moldova ocupată de armatele ruse a domnului de orientare filoturcă şi antirusă (aşa precum o demonstrase perioada 1822-1828) era considerată de către împărat absolut indezirabilă.
La 15 septembrie 1830, Ioniţă Sandu Sturdza expediază la Chişinău o scrisoare pe numele ministrului de externe, cancelarului K. Nesselrode. Între altele, el menţiona că nu şi-a cumpărat “moşii şi ţigani, cum procedau domnii fanarioţi în Moldova, care făcând asemenea achiziţii plecau la Constantinopol cu sume fabuloase de bani”. Atunci când sultanul a decis să-i dăruie o casă în Constantinopol, care aparţinuse fostului domn Mihail Suţu, pentru ca să trăiască în ea “când se vor sfârşi cei şapte ani de domnie”, refuzase, rugându-l pe sultan “să dăruiască această casă altui domn, pe mine să mă lase să trăiesc în casa mea sărăcăcioasă”, spunându-i că şi fără un asemenea cadou îl va sluji cu credinţă [21].
Pe tot parcursul domniei sale, mărturiseşte în continuare Ioniţă Sandu Sturdza, s-a condus de un singur principiu: “N-am vrut să mă târguiesc cu Patria mea şi să devin un adept al agonisirii unei averi imense şi să ofer bogăţiile acumulate fiilor mei; eu mizam pe mila lui Dumnezeu şi rugam pe cel de sus să blagoslovească atât pe fiii mei, cât şi faptele mele.” [22].
Domnul moldovean ruga autorităţile ţariste să dispună ca boierii să-i achite datoriile contractate оn timpul оnvestiturii sale la Constantinopol.
Şi de astă dată împăratul şi cancelarul său au sfidat bunul simţ, refuzând să-i dea, cel puţin, un răspuns formal.
Exilul lui Ioan Sandu Sturdza lua sfârşit abia atunci când noul domn al Moldovei, Mihail Sturdza intră în ţară, în iulie 1834.
1. Iordache, Anastasie. Principatele române în epoca modernă, vol. 1. Bucureşti, 1996, p. 101; Popişteanu Gr., Matei D. Sturzeştii. Din cronica unei familii istorice. Bucureşti, 1995, p. 24.
2. Filitti, I. C. Frământările politice şi sociale în Principatele Române de la 1821 la 1828. Bucureşti, 1932, p. 91-95.
3. Gane, C. Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. II. Chişinău, 1991, p. 316
4. Ibidem, p. 320
5. Ibidem, p. 320
6. Istoria Românilor, vol. VII, t. I, p.62
7. Istoria Românilor, vol. VII, t. I, p.56
8. Giurescu , C. C., Giurescu, Dinu. Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Bucureşti, p.502
9. Istoria Românilor, vol.VII, t.I, p. 56.
10. Russo, Alecu. Cugetări, prefaţă şi bibliografie de Mihai Zamfir. Bucureşti, 1977, p.134
11. Filitti, I. C. Op. cit., p. 96-102; Ior¬dache, A. Principatele Române în epoca modernă, vol. I. Bucureşti. 1996, p.87.
12. Xenopol, A.D. Istoria Românilor din Dacia Traiană. Ed. III, vol. XI, p. 35-36.
13. Iordache, A. Op. cit., p. 127-151.
14. Gane, C. Op. cit., p. 329.
15. Iordache, A. Op. cit., p.139.
16. Iordache, A., Stan, A. Apărarea autonomiei Principatelor Române (1821-1859). Bucureşti, 1987, p.36.
17. Istoria Românilor, vol.VII, t. I, p. 72.
18. Filitti, I. C. Op. cit., p. 48-49.
19. Iordache, A. Op. cit., p. 154.
20. Varta, Ion. Domnul pământean rămâne fără pământ. Documente din arhive ruseşti despre Ioniţă Sandu Sturdza, în “Magazin istoric”. Bucureşti, octombrie 2001, p. 63.
21. Ibidem, p. 62.
22. Ibidem.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.292-298.