Constantin Ipsilanti
Domniile în Moldova:
1799, martie 7 (19) – 1801, iunie 28 (iulie 10);
1806, decembrie – 1807, august (domn al ambelor principate în timpul ocupaţiei ruse)
Domniile lui Constantin Ipsilanti, fiul lui Alexandru Ipsilanti, în Moldova şi Ţara Românească (în Moldova: 1799-1801; în Ţara Românească: 1802-1806; şi în ambele ţări sub ocupaţia armatei ruse: din noiembrie 1806 până în august 1807) revin răscrucii secolelor XVIII-XIX, când în sud-estul continentului european s-au petrecut importante evenimente politice, cu un impact nefast şi de lungă durată asupra Ţării Moldovei. Astfel, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812 (al cărui inspirator activ a fost şi protagonistul fanariot) jumătate de ţară a fost anexată de către Rusia ţaristă, generându-se, în cadrul disputei chestiunii orientale – Problema basarabeană [1]. Constantin Ipsilanti rămânând, în urma acestui rapt teritorial, ultimul domn al Moldovei integre: de la Nistru şi până la Milcov (deşi fără Bucovina răpită de habsburgi, în 1775) [2]
Referitor la anii de naştere a lui Constantin Ipsilanti există mai multe păreri, deoarece, după cum menţionase încă Gh. Ionescu-Gion, la sfârşitul secolului al XIX-lea în familiile fanariote, “pentru reuşita unei ţinte oarecare se minţea vârsta copiilor, când în plus, când în minus, fără nici un scrupul” [3], astfel încât anul de naştere, întâlnit în documentele epocii şi în literatura de specialitate al băiatului mai mare al domnului Alexandru Ipsilanti şi al doamnei Ecaterina (Moruzi) – Constantin, variază între 1760-1765.4
Fiii domnului Alexandru Ipsilanti, Constantin şi Dimitrie (moare de tânăr, la 1783), au fost crescuţi şi educaţi în spiritul nou al vremii, având un dezvoltat simţ al demnităţii onoarei. [5] Pentru instruirea lor s-a apelat la un şir de cărturari („oameni vrednici de laudă şi împodobiţi cu multe ştiinţe”): [6] Iosif Moesiodax din Cernavoda, raguzanul Ignaz Stephan Raicevich, elveţianul Franz Jozeph Sulzer (secretarul principelui), abatele Leonardo Panzini, Jean-Baptiste Linchou, călugărul Natanail ş.a. [7].
Avansarea plenară pe scena politică a lui Constantin a avut loc deja în timpul ultimei domnii a lui Al. Ipsilanti în Ţara Românească (1796-1797). Deşi, trebuie să remarcăm că în corespondenţa diplomatică rusă se atestă răspândirea (pe la sfârşitul anului 1793) unor zvonuri, conform cărora Poarta preconiza înlocuirea domnilor principatelor române cu Deli-bei Mavrocordat (în Ţara Românească) şi cu “fiul principelui Alexandru Ipsilanti (în Moldova), dar până la urmă, din respectul faţă de cererea” ambasadorului rus, această intenţie a fost abandonată. [8]
Ca şi tatăl său, C. Ipsilanti a deţinut pentru început, înalta funcţie de mare dragoman al Porţii (1796-1799), ceea ce însemna de fapt dirijarea şi întreţinerea raporturilor diplomatice cu toate statele străine: reis-efendi-ul otoman (ministrul de externe) nu cunoştea limbi străine. Probabil, anume din acea vreme (1797), de cînd a deţinut dregătoria de mare dragoman, C. Ipsilanti a început să colaboreze, în mod secret, cu curtea rusă. [9] Astfel, pe parcursul întregii sale cariere politice, Rusia a ocupat permanent un loc deosebit.
Dragomanatul i-a servit drept o „trambulină” pentru a ocupa ulterior tronul Principatului Moldovei (1799-1801), când ataşamentul său faţă de Imperiul Rus a putut să se manifeste deja în condiţiile unei apropieri nemijlocite a ambelor ţări, fără a se neglija, totodată, cele mai stricte măsuri de conspiraţie. C. Ipsilanti a susţinut timp de doi ani şi jumătate cât a putut interesele Rusiei [10]. Deşi aceasta a accelerat destituirea lui din domnia Moldovei, pe tot parcursul perioadei date n-au fost întrerupte legăturile sale cu V.S.Tomara, Fonton (primul dragoman al ambasadei ruse la Istanbul), Barozzi ş.a. După cum ne relatează contemporanii, “casa lui C.Ipsilanti devenise locul întâlnirilor agenţilor ruşi, iar el, ignorând chiar orice precauţie, se declara în faţa Porţii drept “partizan al Rusiei” [11].
Considerăm, totuşi, că cea mai amplă activitate politico-diplomatică, care i-a ridicat şi rolul în politica orientală promovată de Rusia, C. Ipsilanti a desfăşurat-o în timpul domniei sale în Ţara Românească, după 1802. Boierimea pămînteană opta dintotdeauna ca domnul să fie ales după legi “pe viaţă”, iar în cazul dat s-au fixat şi preferinţele asupra candidaturii lui Constantin Ipsilanti, datorită calităţilor de bun administrator de care acesta dăduse dovadă când fusese domn al Moldovei în anii 1799-1801.12 Graţie sprijinului primit din afară,13 la 29 august 1802 C. Ipsilanti este numit domn pe un termen de 7 ani, ceea ce depăşea orice domnie din epoca fanariotă (cu excepţia celei a tatălui său). Iar în perspectivă, după cum avea el însuşi să se destăinuie mai târziu (la 1805), nici nu punea la îndoială că, “serviciile pe care le-a acordat, continuă să le acorde şi-i disponibil şi în viitor să le acorde Rusiei îi vor permite să obţină o domnie de 14 ani consecutivi” [14].
De remarcat, că documentele diplomatice ale epocii ni-l prezintă pe C. Ipsilanti într-o lumină mult mai complexă, deoarece el a încercat nu o singură dată, să joace un joc cît se poate de duplicitar. Astfel, chiar în cadrul raporturilor încordate dintre Franţa şi Rusia din ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812, C. Ipsilanti, profitînd de faptul că principatele prezentau un interes major pentru ambele state, a încercat să se pună bine (fără a înceta a fi liderul grupării filoruse) atât cu Franţa republicană, consulară, cât şi cu Imperiul napoleonian.
Planurile grandioase ale lui C. Ipsilanti erau din ce în ce mai cunoscute la Paris, deoarece faptul că el “căuta întotdeauna să se manifeste independent” [15] nu mai prezenta un secret. Pornind de la ideea că Rusia nu va mai putea găsi alţi aliaţi în Europa decât popoarele de aceeaşi religie şi aceeaşi limbă, [16] adică bazându-se pe panortodoxism şi panslavism, C. Ipsilanti a încercat să-şi realizeze planurile de scuturare a dominaţiei otomane şi de obţinere a unei domnii ereditare în ţările din sud-estul Europei.
Lovitura decisivă asupra poziţiilor Rusiei, şi în special privitor la soarta politică a lui C. Ipsilanti şi A. Moruzi, a fost dată de către Poarta Otomană (la îndemnul nemijlocit al Franţei) în luna august 1806, când au fost schimbaţi ambii domni ai principatelor romвne.
Poarta Otomană a încercat să aplaneze diferendul legat de mazilirea domnilor Moldovei şi Munteniei, evitвnd agravarea conflictului cu Rusia. Însuşi faptul că tatăl domnului fugar – bătrânul Alexandru Ipsilanti, de rând cu alte persoane implicate de la Istanbul, n-au fost iniţial persecutate dovedeşte intenţia turcilor ca, neignorînd demersurile puternicului imperiu al Franţei, să păstreze şi în continuare pacea cu Rusia.
La 16 (28) octombrie 1806 Alexandru I i-a ordonat generalului I.Michelson ca trupele ruse să treacă Nistrul şi să ocupe Moldova, iar la 23 octombrie (4 noiembrie), în pofida primirii misivei lui A.Italinski despre restabilirea domnilor substituiţi, [17] ţarul confirmă ordinul precedent [18] şi la 11 (23) noiembrie, fără nici o declaraţie de război, trupele ruse au trecut Nistrul.
La 7 (19) decembrie, C. Ipsilanti a ajuns la Iaşi şi la 15 (27) decembrie 1806 împreună cu comandantul armatei ruse şi-a făcut intrarea în Bucureşti [19]. La scurt timp adresează o circulară către ispravnici, vestindu-le că a sosit la Bucureşti ca “domn amândorora ţărilor Moldova şi Valahia”. [20]
Redobîndindu-şi cu ajutorul armatei ruse domnia atât a Ţării Româneşti, cât şi a Moldovei, C. Ipsilanti aspira să-şi realizeze, după cum raporta consulul englez la Bucureşti Fr. Summerers – “visul măreţ” de a uni sub sceptrul său unic şi ereditar întreaga Moldovă (inclusiv raialele basarabene), Ţara Românească şi Serbia, [21] alcătuind şi planul unui regat al Daciei, considerînd că “moldovenii şi valahii vor forma (uniţi) o naţiune foarte respectată” [22]. Documentele epocii atestă că C. Ipsilanti a emis un şir de documente în calitate de “domn (al) amândorora ţărilor Moldovei şi Valahiei”, [23] încercând, nu fără succes, până la o anumită etapă, să-şi organizeze şi atributele suveranului unui stat “scăpat” de vasalitatea otomană.
La etapa iniţială a războiului ruso-turc din 1806-1812, cabinetul de la S.Petersburg, în corespundere cu conjunctura internaţională, intenţiona să susţină, până la un anumit moment, formarea din ambele principate a unui stat-tampon între cele trei imperii – habsburgic, ţarist şi otoman, avându-l ca domn pe Constantin Ipsilanti. Însuşi comandantul suprem, generalul Michelson susţinea la 6 februarie 1807 că: “Principatele trebuie să constituie un stat-tampon, independent faţă de Austria ca şi de Rusia, un perete despărţitor între ambele puteri creştine, dar şi între ele şi Turcia” [24]. În acelaşi timp, C. Ipsilanti preconiza planul creării regatului Dacia, considerând că a sosit cel mai favorabil moment pentru a-şi consolida statutul său în principate, întărind după sine şi urmaşii săi tronul acestora [25]. După cum scria consulul francez la Bucureşti Saint-Luce ministrului afacerilor externe al Franţei, Ch.M. Talleyrand (la 27 aprilie 1803): “El este o creatură a Rusiei... Himera principelui Ipsilanti constă în a fi independent de Poartă şi a moşteni pentru familia sa principatul Valahiei...” [26].
Ulterior, planurile politico-diplomatice ale ruşilor au suferit mari schimbări, deoarece Rusia înclina tot mai mult spre un partaj al posesiunilor europene ale Imperiului Otoman. Noua situaţie politică, creată după Pacea de la Tilsit şi armistiţiul de la Slobozia (12/24 august 1807) între Rusia şi Turcia, l-au pus pe C. Ipsilanti în faţa spulberării planurilor sale orgolioase. Consemnăm că, după ocuparea principatelor de către armata rusă domnii au fost practic înlăturaţi de la putere. C. Ipsilanti a domnit mai mult nominal, din decembrie 1806 până în august 1807, iar pentru moment, din martie 1807 puterea lui asupra ambelor principate „a devenit oficială”. [27] Semnînd acte ca “domn al Moldovei şi Ţării Româneşti”, [28] el a continuat, după cum susţine G.F. Jewsbury – „să ducă o politică fanariotă” [29]. În acest context vom aminti că ministrul de externe al Rusiei A.Budberg i-a explicat destul de clar şi răspicat lui I.Michelson, la 1/13 februarie 1807, că ţarul „l-a restabilit” pe C. Ipsilanti doar оn drepturile cîrmuirii vremelnice sub tutela Rusiei, fără a-i extinde aceste drepturi – „lăsînd totul în ordinea veche”[30].
La 28 august 1807, C. Ipsilanti a fost nevoit să părăsească pentru totdeauna Bucureştiul şi la 15 septembrie a sosit la Iaşi, ca peste două zile să plece şi din capitala Moldovei, luând calea pribegiei în Rusia [31].
Cauzele acestei destituiri au fost mai multe, după cum reiese şi din analiza istoriografică (A.Nakko, R.Rosetti, N.P.Kiricenko, A.Agachi, G.F.Jewsbury, ş.a.) [32]. După unii, căderea în dizgraţie a lui C. Ipsilanti ţine de intrigile vârfurilor armatei ruse, care nu-l vedeau cu ochi buni în principatele ocupate de facto de Rusia; la fel sunt plauzibile ca argument şi ambiţiile proprii ale principelui, râvnitor la tronul Daciei, care se loveau de interesele geopolitice ale Imperiului Rus; toate acestea trebuie raportate la conjunctura politică internaţională, modificată radical după Tratatul de la Tilsit (25 iunie / 7 iulie 1807) [33]. Cronicarii români înţelegeau destul de bine subtextul acestei destituiri spectaculoase (mai imprevizibile chiar decât o mazilire turcească): “ruşilor le venea cu strîmbul, în vreme cînd stăpânia ei ţara, să domnească grec fanariot orînduit de Poarta turcească” [34].
Constantin Ipsilanti a trăit în refugiu la Kiev şi doar un scurt timp a fost obligat să locuiască la Moscova (1808-1809), unde a plecat fără ceilalţi membri ai familiei. A murit la Kiev pe data de 27 iunie (9 iulie) 1816, după o călătorie la St.Petersburg. Această moarte subită a aristocratului fanariot, la o vârsta trecută doar puţin peste 50 de ani, a avut un răsunet în întreaga Rusie şi se prezenta ca fiind destul de misterioasă... Un frumos monument, refăcut în 1997, cu basorelieful vestitului principe, se află actualmente pe teritoriul Lavrei din Kiev.
1. Vezi: Mischevca V. 1812: Geneza problemei basarabene, în “Cugetul. Revista de istorie şi ştiinţe umaniste”. Chişinău, 1994, nr.2-3, p.26-32; Idem, Considération sur le sujet de la genиse de la “Question Bessarabiene” (1812), оn “Revue Roumaine d’Histoire”. Bucarest. Tome XXXIV, 1995, nr.3-4, p.337-350.
2. Despre viaţa şi activitatea lui C.Ypsilanti vezi mai recent: Mischevca V., Zavitsanos P. Principele Constantin Ypsilanti, 1760-1816. – Chişinău: Civitas, 1999.
3. Ionnescu-Gion Gh. Cвteva pagine din istoria fanarioţilor în România. Alexandru Ipsilanti şi fiii săi (II), în “Revista nouă”. -Bucureşti, 1888, nr.2, p.72.
4. Data, cea mai des indicată de către istorici este anul 1760 (Vezi: Panaitescu P.P. Co¬respondenţa lui C.Ypsilanti... p.8); dar, conform informaţiei lui I. Văcărescu, care a plecat special la Viena, pentru a-i readuce acasă pe beizadelele fugare ale lui Al. Ypsilanti, cel mai mare fiu – Constantin, avea la acea dată 18 ani, reieşind că, se născuse la 1763. (Vezi: Lăcustă I. Viena, 1782; Ienăchiţă Văcărescu – călătorie în slujba Patriei, în “Magazin istoric”, 1988, nr.8, p.29); acad. Paul Cernovodeanu susţine, că Constantin s-a născut c. 1762 (exemplificând cu un şir de opinii ale diplomaţilor contemorani: St.I. Raicevich indica vârsta lui Constantin, către sfârşitul anului 1781 – 18 ani, A. Carzoni – 19 ani, S. Foscarini – 16 ani, S. Preist – 19 ani. (Vezi: Cernovodeanu P. Fuga fiilor lui Alexandru vodă Ipsilanti din Ţara Românească, reflectată în rapoartele diplomatice britanice (1782), în “Faţetele istoriei. Existenţe, Identităţi, Dinamici”. Omagiu academicianului Ştefan Ştefănescu. –Bucureşti, 2000, p.685.
5. Ionnescu-Gion Gh. Cвteva pagini din istoria fanarioţilor în România. Alexandru Ipsilanti şi fiii săi (II), în “Revista nouă”. -Bucureşti, 1888, nr.2, p.73.
6. Expresia lui I.Văcărescu. Vezi: Lăcustă I. Viena,1782: Ienăchiţă Văcărescu – călătorie în slujba Patriei, în “Magazin istoric”, 1988, nr. 8, p.30.
7. Istoria românilor. Vol.VI. –Bucureşti, 2002, p.754.
8. М.И. Кутузов. Сб. документов. Т. III. -М., 1950, с. 270; АВПРИ. Ф. Константинопольская миссия. К.6. Д.9, лл., 368-369 об.
9. Aceasta rezultă dintr-o scrisoare personală adresată lui Adam Czartorysky, la 28 septembrie 1809: “Apres tout de services, apres toutes les devouement que depuis douze ans je n’ai cesse de donner a la cour de Russie...” (Panaitescu P.P. Corespondenţa lui Constantin Ypsilanti cu guvernul rusesc 1806-1810. – Bucureşti, 1933, p.102).
10. Hurmuzaki. Supl. 1/2, p. 303.
11. Ibidem.
12. Iorga N. Acte şi fragmente. Vol. II, p. 372; Hurmuzaki. Supl. 1/2, p. 228.
13. Iorga N. Acte şi fragmente. Vol. II, p. 372.
14. Hurmuzaki E. Documente... Supl. 1/2, p. 309.
15. Ibidem, p. 292.
16. Panaitescu P.P. Corespondenţa lui Constantin Ypsilanti cu guvernul rusesc 1806-1810. – Bucureşti, 1933, p. 91.
17. Hurmuzaki E. Supl. 1/2, p. 363.
18. Петров А.Н. Война России с Турцией (1806-1812). Т.1. СПб., 1885, с. 380-381.
19. Urechia V.A. Istoria românilor. T. IX. p. 100-101; A.Langeron scrie că I. Michelson a sosit la Bucureşti pe data de 17/29 decembrie 1806 (Vezi: Hurmuzaki, Supl. 1/3, p. 117); Cf: Rîmniceanu, Naum în “Cronicari greci”, p. 269.
20. Urechia V.A. Istoria românilor..., p. 100-101; Cf: “Manifestul împăratului Alexandru I... de la 12/24 decembrie 1806, în “Россия и освободительная борьба молдавского народа против османского ига”. 1769-1812. – Кишинев, 1984, с. 197-198.
21. Urechia V.A. Istoria românilor..., p. 152.
22. Ibidem, p.6-7.
23. Ibidem, p.101, 131, 139.
24. Hurmuzaki-Nistor. Documente. Vol. XIX-2, p.383; Cf.: Nistor I.I. Restaurarea Daciei în sintezele diplomaţiei europene, în “Memoriile Secţiunii Istorice Academiei Române”. Seria III. Tom. XXI. -Bucureşti, 1939, p.351-352.
25. Urechia V.A. Op. cit., p. 6-7, 158, 156; Rosetti R. Arhiva senatorilor.., Vol. I, p. 157.
26. Rosetti R. Arhiva senatorilor din Chişinău şi ocupaţia rusească de la 1806-18012, Vol. I. – Bucureşti, 1909, p. 30.
27. Jewsbury G.F. Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828. – Iaşi: POLIROM, 2003, p.49.
28. Corespondenţa lui C.Ypsilanti cu guvernul rusesc. 1806-1810 / Publ. de P.P. Panaitescu. – Bucureşti, 1933, p.19; Urechia V.A. Istoria românilor, t.IX. -Bucureşti, 1896, p.100-101.
29. Jewsbury G.F. Anexarea Basarabiei la Rusia …, p.50.
30. ВПР, T.III, с.497.
31. Hurmuzaki XVI, p. 818; Rosetti R. Op. cit., p.156; Erbiceanu C. Op. cit., p. 275; Nistor I. Războiul Ruso-Turc din 1806-1812 şi pierderea Basarabiei. - Cernăuţi, 1938, p.22.
32. Накко А. Очерк Гражданского Управления въ Бессарабiи, Молдавии и Валахiи во время русско-турецкой войны 1806-1812 года, în“Записки Императорского Одесскаго Общества Истории и Древностей. Т.11. -Одесса, 1879, с.283-285; Rosetti R. Arhiva senatorilor de la Chişinău şi ocupaţia rusească de la 1806-1812. Vol. I. - Bucureşti, 1909, p.156-165; Кириченко Н.П. К вопросу об использовании русской армии..., с.72-75; Agachi A. Organizarea administrativă a Moldovei şi Munteniei sub ocupaţia militară rusă din anii 1806-1812 (I), în “Destin românesc”, 1997, nr.3, p.40-43, Jewsbury G.F. Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828.., p.47-53.
33. Mischevca V. Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea. - Chişinău, p.63-86.
34. Cronica lui Zilot Românul, în “Haşdeu B.P. Înainte de Tudor Vladimirescu, 1800-1821”. Ultima cronică română din epoca Fanarioţilor reprodusă după manuscrisele din Arhiva Statului din Bucureşti. -Bucureşti, 1884, p. 86; Urechia V.A. Op. cit., p. 155.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.278-282.