Grigore II Ghica
Domniile în Moldova:
1726, septembrie 26 – 1733, aprilie 5 (10);
1735, noiembrie 16 (26) (octombrie 6) – 1739, septembrie 3 (13); 1739, octombrie – 1741, septembrie 13 (23); 1747 aprilie - 1448 februarie
Domnul Grigore II Ghica era descendentul unor familii ilustre, tatăl său fiind Matei Ghica, fiul lui Grigore I Ghica, mama sa – Ruxandra Mavrocordat, fiica lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, fost mare dragoman al Porţii.
Rămas orfan de tată, a fost crescut şi educat de bunicul său dinspre mamă, Alexandru Mavrocordat, apreciat la Poartă pentru calităţile sale, pe care le-a folosit nu numai ca dragoman, dar şi ca sol pentru a negocia pacea de la Karlowitz din 1699.
La îndemnul bunicului său, Grigore II Ghica a învăţat limbile străine (după unele surse cunoştea greaca, latina, turca, italiana, franceza, mai târziu şi româna). Acest lucru, precum şi înaltele sale calităţi diplomatice i-au permis ca în 1716 să ocupe funcţia de mare dragoman, preluând acest post de la unchiul său Ioan Mavrocordat.
Pentru Imperiul Otoman acea perioadă era foarte complicată: în 1716 a început războiul turco-austro-veneţian [1]. Un rol deosebit în aplanarea acestui conflict i-a revenit diplomaţiei otomane, deci şi marelui dragoman Grigore Ghica. Acesta trebuia să întreţină legături cu ambasadorii ţărilor europene acreditaţi la Poartă, să poarte corespondenţă cu diferite cabinete. Noul mare dragoman a întreţinut relaţii amicale cu ambasadorul Franţei la Istanbul [2].
După ce a îndeplinit cu succes timp de peste 10 ani funcţia de mare dragoman, Grigore Matei Ghica este numit domn în Moldova. Aceasta avea loc la 26 septembrie 1726, după mazilirea lui Mihai Racoviţă, ca urmare a demersurilor în favoarea sa întreprinse de unchiul său Nicolae Mavrocordat, domn al Ţării Româneşti. În locul lui Grigore Ghica mare dragoman este numit fratele său mai mic Alexandru. Este unicul caz din perioada fanariotă când, concomitent, un frate este domn în ţările române, iar altul mare dragoman.
In mare măsură aceluiaşi fapt i se datorează şi împrejurarea că Grigore II Ghica a fost fără întrerupere domn în una din cele două ţări româneşti până în 1741, când fratele său Alexandru a fost decapitat şi dregătoria de mare dragoman a preluat-o Ioan Teodor Callimachi.
Este evident faptul că nici demersurile lui Nicolae Mavrocordat, nici calităţile sale personale n-ar fi fost de ajuns dacă n-ar fi plătit suma de 500 de pungi [3]. Noul domn a fost ajutat să achite această sumă de socrul său Mihail Mano, grec din Fanar, de unchiul Nicolae Mavrocordat şi de Constantin Ipsilanti, pe care-l va face postelnic [4].
Cronica menţionează că la sosirea sa în Iaşi, în octombrie 1726, voievodului “ieşitu-i-au înainte căimăcanii cu slujitorimea şi cu orăşenii şi l-au băgat cu mare cinste оn Sfetii Nicolae (biserica – n.n.), tâmpinându-l şi arhierei cu tot clirosul bisericii. Si l-au încununat spre domnie părintele Gheorghie mitropolitul” [5].
Domnul precedent – Mihai Racoviţă – a lăsat Moldova ruinată şi plină de datorii, pe care în cea mai mare parte nu le-a mai putut restitui. Grigore II Ghica a încercat se redreseze ţara situaţia economică din ţară. A desfiinţat o serie de dări, “acele obiceiuri rele întroduse de curând, ca pescăritul, morăritul, crâşmăritul, ţigărăritul şi altele ca acestea” [6]. Însă nu toţi boierii erau de acord cu politica promovată de domn. Dimitrie Racoviţă, fratele fostului domn, împreună cu ginerele său Iordache Costache fugi la tătari. Ei sperau că-i vor putea ridica pe aceştia împotriva noului domn şi-l vor readuce pe Mihai Racoviţă în fruntea ţării. În octombrie 1727 calga Adâl Ghirai se ridică împotriva hanului Crimeii Mengli Ghirai, mizând pe susţinerea lui Mihai Racoviţă. Dar Înalta Poartă a refuzat să-l numească pe Adâl Ghirai han. Grigore II Ghica şi paşa de Hotin primesc ordin să înceapă lupta împotriva tătarilor răzvrătiţi. Aflând despre aceasta, Adâl Ghirai începe un şir de incursiuni de jaf оn Moldova. Despre acest fapt cronica relatează astfel: “Şi pururea tătarii se slobozia din tabără, de călca, prăda şi jăfuia, pe cine găsea, precum le este obiceiul. Până şi Grigore Vodă de frică au sărit din scaunul Iaşilor, iar pre doamnă-sa şi pe maică-sa le-au trimis la cetatea Hotinului de au şăzut acolo până ce s-au potolit zarva tătarilor, iar Grigore Vodă şi toţi boierii lui umbla ca nişte băjănări din loc оn loc…” [7]. Domnul Moldovei împreună cu Mustafa paşa au fost nevoiţi să-i atace pe tătari; aceştia n-au putut să-şi adune toate forţele, o parte au refuzat să lupte şi s-au retras în Polonia. Cei rămaşi au fost atacaţi de oastea comandată de domn şi învinşi în Codrul Tigheciului, din partea stângă a Prutului. Ion Neculce relatează: “Iar Grigorie Vodă, după ce-au aşedzat pace între dânşii, a venit de la codru întinsu la Ieşi. Şi la purcesu a pus de-au făcut şi o movilă mare în codru, ca să rămâie de pomenire” [8]. Astfel, domnul se întoarce la Iaşi cu victorie şi cere de la Poartă despăgubiri pentru jafurile făcute Moldovei [9]. Poarta satisface cerinţa voievodului: “Iar pagubele de la tătari i-au plinit toate. 700 de pungi gata i-au adus în Iaşi cu nişte cămări (trăsuri – n.n.) cu cai. Care lucru era de mirat, unde a isprăvit Grigorie Vodă de-au întorsu tătarii pagubele moldovenilor, că avea mare trecere la Poartă” [10]. Domnul Moldovei a mai încheiat cu tătarii şi o înţelegere, precum că nu vor trece limitele teritoriului lor din Bugeac [11].
În 1729, la împlinirea a trei ani de stăpânire a tronului, Grigore II Ghica primeşte de la Poartă firman de reînnoire a domniei.
După ce a fost reconfirmat în domnie şi după ce a obţinut liniştea necesară din partea tătarilor, Grigore II Ghica desfăşoară bogată activitate ctitoricească.
Dintre construcţiile din această perioadă, o impresie deosebită a lăsat asupra contemporanilor palatul domnesc de la Frumoasa (lângă Iaşi), ridicat în 1729. Cu prilejul călătoriei sale la Iaşi, din anul 1742, călătorul grec Markos Katsaitis, scrie că a văzut la Frumoasa “un palat de desfătare”, realizat “în parte după manieră turcă, în parte după cea franceză şi este cel mai frumos edificiu din întreaga Moldovă” [12]. Ion Neculce, martor al evenimentelor scrie că: “Făcut-au şi turnu mare pe poartă, în curtea domnească, şi ceasornic mare, aşijdere şi 2 cişmele, fântâni aduse pre oale, cu multă cheltuială, una denaintea porţii curţii domneşti şi una denaintea feredeului (băii – n.n.)” [13].
La 3 septembrie 1730 domnul Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat înceta din viaţă. În legătură cu aceasta unii boieri munteni vroiau să-l ceară domn pe Grigore II Ghica, alţii pe Mihai Racoviţă, o a treia grupare – pe fiul răposatului domn, Constantin.
La Iaşi a sosit un grup de boieri munteni în frunte cu marele vistier Constantin Văcărescu ca să-i propună tronul Ţării Româneşti. Domnul Moldovei a refuzat oferta făcută [14]. Şi nu numai că a refuzat, ci le-a recomandat să-l ceară domn la Poartă pe Constantin Mavrocordat. A mai scris la Istanbul că este mulţumit cu tronul Moldovei şi că nu doreşte să fie mutat. Cu contribuţia nemijlocită a fratelui său, marele dragoman Alexandru Ghica, domnia Ţării Româneşti i-a fost acordată lui Constantin Mavrocordat, văr cu cei doi.
In septembrie 1730, la Istanbul a izbucnit răscoala ienicerilor, condusă de Patrona Khalil şi susţinută de păturile de jos ale populaţiei. Răsculaţii l-au mazilit pe marele vizir Ibrahim-paşa şi l-au ucis prin strangulare, apoi l-au obligat pe sultanul Ahmed al III-lea [15] să abdice în favoarea nepotului său Mahmud I. Drept urmare, Grigore II Ghica s-a lipsit de principalii săi susţinători: sultanul şi marele vizir.
În urma schimbărilor produse în conducerea Porţii, domnul Moldovei este ameninţat cu detronarea în favoarea lui Ianaki Buţucachi. În legătură cu acest eveniment cronica relatează: “Atunce zorbalele (răsculaţii – n.n.) au găsit pe… anume Buţucachi, prieten al lor, şi ducându-l la veziriul cel nou (Mehmed-paşa – n.n.), l-au făcut… de l-au îmbrăcat în caftan, să fie domnu în Moldova. Ce îmbrăcându-l, nu i-au dat ferman să-l trimită aice (în Moldova – n.n.) în grabă… Şi s-au sculat toţi boierii de au scris la Poartă cum nu le trebuie acela domnu şi s-au gătit să fugă. Şi fiind aice şi un turcu mare, ce venisă cu caftan şi au mărsu toţi boierii la acel turcu de i s-au rugat. Şi spuind turcul la Ţarigrad cumu-i pofta boierilor… Şi au tăiat atunce şi pre acel domnişor Buţucachi-vodă, nepurces încă din Ţarigrad. Şi de iznoavă au trimis altu căftan de domnie lui Grigore Vodă” [16].
Credem că principalul susţinător al domnului Moldovei a fost fratele său Alexandru, rămas mare dragoman la Poartă.
După cum s-a menţionat în istoriografie [17], Grigore II Ghica a fost singurul dintre domnii fanarioţi care a întreprins, în septembrie 1732, o călătorie cu caracter istoric la mănăstirile şi cetăţile din nordul Moldovei. Date mai ample despre această vizită găsim la Ion Neculce care spune că a fost Grigore Vodă “la Baia şi la Săcul, apoi la Slatina şi la Dragomirna şi la Soceavă. Şi au îmblat prin cetatea Socevii de-au vădzut-o. Apoi la Pobrata şi apoi la Păşcani şi la Ruginoasa, apoi s-au pogorât în Iaşi. Aşe într-o săptămână au îmblat de-au văzut toate mănăstirile…” [18] Preocuparea pentru păstrarea patrimoniului ţării l-a determinat pe domnul Moldovei să intervină pe lângă autorităţile poloneze pentru restituirea podoabelor Mitropoliei Moldovei duse în Polonia de fostul mitropolit Dosoftei (1686), în care scop Ghica Vodă l-a trimis în 1732 pe postelnicul Alexandru Duca [19].
In aprilie 1733 Grigore II Ghica a primit ştirea că i s-a oferit domnia în Ţara Românească, cronica relatând în legătură cu acest fapt că “a şi sosit veste de la terdzimanul (Alexandru Ghica – n.n.) la frate-său, la Grigore Vodă, precum… ca să se mute cu domnia în Ţara Rumânească…” [20]. In Moldova a fost numit domn Constantin Mavrocordat.
In drum spre scaunele lor de domnie, Grigore II Ghica şi Constantin Mavrocordat s-au întâlnit la Focşani [21]. Această întâlnire vorbeşte despre faptul că ambii domni se aflau în bune relaţii. N-au trecut însă nici doi ani şi aceste relaţii s-au înrăutăţit, Constantin Mavrocordat plătind sume mari la Poartă pentru a recăpăta tronul Ţării Româneşti, acţiune încununată de succes.
Grigore II Ghica revine în Moldova, fiind nemulţumit de ceea ce făcuse vărul său. “Numai i să cunoşte faţa, că-i pare rău şi i-i ruşine, unde l-au scos văru-său din Ţara Muntenească” [22] – spune cronica.
O altă cauză a readucerii lui în Moldova ar fi războiul ruso-austro-turc. Grigore al II-lea Ghica era considerat de către Poartă omul cel mai indicat să se afle în acele împrejurări critice pentru imperiu pe tronul de la Iaşi. Se poate menţiona că alegerea a fost bună, căci noul domn a fost pe potriva sarcinilor puse în faţa sa.
Conform documentelor otomane, Grigore II Ghica a primit în primul rând ordin să însămânţeze toate pământurile, ca astfel să poată asigura armata otomană cu proviziile necesare [23]. Sultanul Mahmund I cerea ca “în principatul Moldovei să nu rămână gol nici un loc bun pentru arătură, de asemenea să vă irosiţi cu toţii forţele şi puterile pentru bunăstarea… oştilor islamice” [24]. La dispoziţia Porţii au fost lucrători pentru întreţinerea drumurilor, repararea cetăţilor turceşti etc. Dar în urma unei puternice reacţii antiotomane din Rusia, susţinută şi de ofiţeri originari din principate trupele ruse pătrund în Moldova în a doua jumătate a anului 1739.
O altă importantă misiune acordată domnului Moldovei a fost cea diplomatică. Cunoscându-i abilităţile politico-diplomatice, Poarta i-a încredinţat să poarte trative directe cu Rusia în vederea încheierii păcii. După ce şi Imperiul Habsburgic a declarat război Imperiului Otoman (27 mai 1737) Grigore II Ghica a participat în calitate de mediator la tratativele de pace dintre ruşi şi imperiali pe de o parte, şi otomani pe de altă [25].
La 3 septembrie feldmareşalul Münich intră în Iaşi şi îi încredinţează pe boieri că “acest ţinut a eşit de acum de sub stăpânirea turcă prin puterea armelor împărătesei sale şi că în nici un caz nu se va încheia pacea fără a avea stăpânire pe acest ţinut” [26].
Grigore II Ghica a fost nevoit să se retragă spre Galaţi. În Moldova pătrund unităţi ale armatei ruse, completată cu emigranţi din principatele române aşezaţi în Rusia, conduse de fiii lui Antioh Vodă – Constantin (în rang de general de brigadă) şi Dimitrie (maior). Feldmareşalul Münich impune boierilor condiţii de trecere în supuşenia rusă, aşa-numitele “ponturi”, care mai prevedeau o contribuţie de 20.000 de ducaţi, orânduirea a tot atâţia oşteni, instalarea unei garnizoane ruse la Iaşi. Se mai prevedea 12.000 de ducaţi care urmau să fie plătiţi lui Münich personal [27]. Dar din cauza victoriei Imperiului Otoman asupra celui Habsburgic, la 7 septembrie 1739, este încheiată pacea de la Belgrad. Trupele ruse părăsesc Moldova, Grigore II Ghica se întoarce la Iaşi, unde începe să-i persecute pe boierii care au colaborat cu ruşii şi austriecii, printre aceştia fiind şi Ion Neculce, care menţionează că “…şi pe mine, Ioan Neculce vornic, tâmplându-mă de am fost la vremea moscalilor în Ieşi, m-au amestecat (denunţat – n.n.) …la Gligori Vodă. Şi m-au închis la başbulucbaş câteva dzile… socotind că am fost şi eu amestecatu la niscaiva fapte. Şi atunce, la ace primejdie, am cheltuit mulţi bani…” [28].
Odată cu terminarea războiului, cei doi domni din principate ajung la concluzie că e mai bine să conlucreze decât să se duşmănească. La începutul anului 1740 ei încheie o înţelegere secretă de susţinere reciprocă. Însă această înţelegere ia sfârşit la 21 februarie 1741, când dragomanul Alexandru Ghica este decapitat. Grigore II Ghica, speriat de executarea fratelui său, trimite pentru orice eventualitate sultanului 200 pungi cu aur [28]. Cu toate acestea, nu reuşeşte să se menţină prea mult pe tronul Moldovei şi la 13 septembrie 1741 este mazilit.
În mai 1747, după ce domnul Moldovei, Ioan Mavrocordat, este mazilit, tronul este cedat pentru a patra şi ultima oară lui Grigore II Ghica. Este bine primit: “Cînd s-au apropiat de Eşi, i-au eşit toţi boierii şi caimacamii, cu toate alaiurile înainte, întrând în Sfete Neculai de s-au închinat” [29].
Ca şi în primele domnii, Grigore II Ghica este preocupat şi de această dată de starea contribuabililor din ţară. Cronica spune, de exemplu, că “Mari stăpân au stătut acest domnu în ţările aceste şi cu mari orânduele, căci giudecăţile foarte le căuta şi nu lipsie în toată săptămâna să nu facă divan săracilor” [30]. De aceasta, evident, sunt nemulţumiţi boierii. Domnia lui Grigore II Ghica оn Moldova ia sfârşit, în aprilie 1748, şi din nou se schimbă cu Constantin Mavrocordat, devenind domn al Ţării Româneşti. Moare fiind în scaunul domnesc la 23 august 1752. Este înmormântat la mănăstirea Pantelimon.
Indelungata domnie în Moldova şi Ţara Românească a principelui luminat Grigore II Ghica se datorează, în primul rînd, concordanţei dintre acţiunile sale şi conjunctura politică din principatele române în acea perioadă, în al doilea fireşte, datorita devotamentului cu care a slujit Poarta şi, în al treilea, datorită pregătirii şi calităţilor deosebite pe care le-a avut.
1. Mehmed, Mustafa Ali. Istoria turcilor. Bucureşti, 1976, p. 256.
2. Iordache, A. Principii Ghica, o familie domnitoare din istoria Romвniei. Bucureşti, 1991, p. 44.
3. Ibidem, p. 45.
4. Neculce, Ion. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domniei a lui Constantin Mavrocordat în Letopiseţele… Chişinău, 1990, p. 426.
5. Neculce, I. Op. cit., p. 427.
6. Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695-1754, ed., îngrijită de N. Camariano şi A. Camariano-Cioran. Bucureşti, 1965, p. 257. (În continuare: Cronica Ghiculeştilor).
7. Popescu, R. Istoriile Ţării Româneşti, în Cronici muntene, vol. I. Bucureşti, 1961, p. 565.
8. Neculce, I. Op. cit., p. 429.
9. Ibidem.
10. Ibidem.
11. Iordache, A. Op. cit., p. 49.
12. Matei Vlad, D. Două decenii pe tronul ţărilor române: Grigore II Ghica, оn “Magazin istoric”, 1984, nr. 2, p. 7.
13. Neculce, I. Op. cit., p. 430.
14. Iordache, A. Op. cit., p. 49.
15. Ibidem, p. 50.
16. Neculce, I. Op. cit., p. 432.
17. Vlad, Matei D. Op. cit., p. 8.
18. Neculce, I. Op. cit., p. 433.
19. Ciobanu, V. Relaţiile politice româno-polone între 1699 şi 1848. Bucureşti, 1980, p. 60.
20. Neculce, I. Op. cit., p. 434.
21. Ibidem, p. 435.
22. Ibidem, p. 444.
23. Ciobanu, V. Op. cit., p. 62-63.
24. Veliman, V. Relaţiile româno-otomane (1711-1821). Documente turceşti. Bucureşti, 1984, p. 220.
25. Cronica Ghiculeştilor…, p. 445.
26. Ibidem, p. 449.
27. Moldova în contextul relaţiilor politice internaţionale. 1387-1858. Tratate. Alcătuitor Ion Eremia. Chişinău, 1992, p. 255-257.
28. Neculce, I. Op. cit., p. 467.
29. Cronica Ghiculeştilor…, p. 513.
30. Kogălniceanu, Pseudo-Enache. Letopiseţul Ţării Moldovii de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voievod (1733-1774), în “Cronici moldoveneşti”. Ediţie critică de A. Ilieş şi I. Zmeu. Bucureşti, 1987, p. 32.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.237-241.