Constantin Cantemir
1685, iunie 15 (25) – +1693, martie 16 (26)
Cantemireştii, conform chiar opiniei lui D. Cantemir, erau “coborâtori din vechiul neam al Cantemireştilor... de la Crâm” [1]. Această idee este preluată de A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir” [2]. Conform acestei opinii, Teodor este primul reprezentant al familiei, care în timpul domniei lui Ştefan cel Mare ar fi trecut în serviciul Ţării Moldovei, fiind miluit de către domn cu o slujbă şi moşii în sudul ţării. Ulterior, după ce tătarii cuceresc pământurile respective, Teodor primeşte trei moşii în ţinutul Fălciu şi administrarea ţinutului Codru. [3]
P.P. Panaitescu arăta că “în împrejurările specifice în care a scris Dimitrie Cantemir viaţa tatălui său, el nu putea face operă de cronicar obiectiv, chiar sentimentele fireşti ale unui fiu faţă de părintele său îl sileau să înfrumuseţeze, să înnobileze figura morală a lui Constantin Vodă” [4]. C. C. Giurescu, probabil în baza informaţiei preluată din I. Neculce, consideră că domnul “Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, în judeţul Fălciului” [5]. Ştefan S. Gorovei este de părere că C. Cantemir este născut într-o familie de boiernaşi din Ţara de Jos, un strămoş al căreia, Pătru Silişteanu, este menţionat încă оn documentele de pe timpul lui Ştefan cel Mare [6].
Viitorul domn al Ţării Moldovei s-a născut la 8 noiembrie 1612 în localitatea Silişteni. Rămânând fără părinţi şi cu moşiile pustiite de tătari, tânărul Cantemir se înrolează ca mercenar în armata polonă unde s-a aflat în serviciu la doi regi – Vladislav şi Jan Cazimir “...A servit timp de şaptesprezece ani în armata polonă, ajungând “rotmistru”, sau căpitan de cavalerie” [7]. S-a evidenţiat în bătăliile cu suedezii. În Polonia a făcut cunoştinţă cu Langlois Franзois (gravor francez), care l-a găzduit pe Cantemir la Paris în perioada 1643 – ianuarie 16478.
În 1660, odată cu încheierea păcii de la Oliva, C. Cantemir este lăsat la vatră din armată. În acelaşi an îl găsim în funcţie de ceauş spătăresc la curtea domnului muntean Grigore Ghica. După ce în 1664 acesta pierde tronul, C. Cantemir revine în Ţara Moldovei pe timpul lui Eustratie Dabija, unde obţine dregătorii importante. Acest domn “îl cinsteşte întâi cu isprăvnicia Codrului” (comandant al oştilor din Codrul Tigheciului, ce avea misiunea, fiind în faţa Bugeacului, să respingă incursiunile tătarilor în Moldova). Tot în această perioadă, C. Cantemir se căsătoreşte cu Ruxanda Gane. Din acest mariaj se naşte Ruxanda. Dar peste trei ani consoarta оi pleacă în lumea celor drepţi. În 1668 o ia de soţie pe Ana Bantâş, cu care va avea doi copii – Antioh şi Dimitrie. Prin această ultimă căsnicie Constantin “se înrudea cu câteva dintre cele mai însemnate familii boiereşti din Moldova, precum şi cu domnii Eustratie Dabija şi Gheorghe Duca” [9]. Este de menţionat că adunând la averea sa zestrea însemnată a soţiilor sale el va deveni unul dintre cei mai bogaţi boieri ai Ţării Moldovei.
Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: “mai întâi vornic de Bârlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684)” [10]. Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Faptul a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, de a-l susţine pe Cantemir la domnie. Dar au existat şi alte argumente. Cantemir era un bun militar şi această calitate putea fi folosită de coaliţia cruciată a creştinătăţii, dorită de Şerban Cantacuzino. De altfel era în vârstă şi nu mai avea mult de trăit, dar prin intermediul lui, cu o reputaţie înaltă la Poartă, se putea scăpa de domniile fanariote.
Cu toate că Şerban Cantacuzino era rudă apropiată cu Dumitraşcu Vodă, domnul Ţării Moldovei, pentru o ură mai veche dorea să-l înlăture pe acesta de la tron. “Atunci au chemat Şerban Vodă pe Buhuş-hatmanul şi l-au învăţat să margă la Focşani şi să ajungă cu boierii moldoveneşti şi să le dzică să fugă la dânsul în Ţara Muntenească, că el le va purta de grije” [11]. Ţinând sfat cu boierii refugiaţi, majoritatea fiind din Ţara de Jos, Şerban Cantacuzino a hotărât să-l susţină pe Cantemir la tronul Moldovei. Ideea plăcu şi boierilor. “Şi au socotit cu toţii pre Constantin Cantemir clucerul, fiind om bătrân, ca de şaptedzăci de ani şi om prost, mai de gios, că nice carte nu ştie, socotind boierii că l-ar purta precum le va fi voia lor. Şi de va fi rău, încă nu va trăi mult, că era bătrân” [12]. La rândul său C. Cantemir, jura domnului Ţării Româneşti să lupte de partea creştinătăţii contra otomanilor, cu atât mai mult că se aflase în serviciul militar al polonilor. Viitorul domn al Ţării Moldovei s-a mai obligat să prindă pe fraţii Iordachi şi Manolachi Ruset şi să-i omoare. “Aşijdere au mai giurat Cantemir şi lui Gavriliţă: luând domnia Cantemir, să nu să atingă sabia lui de dânsu sau de vreun fecior a lui...” [13].
Având relaţii bune cu Suleyman-paşa, Şerban Cantacuzino a organizat la Obluciţa o întâlnire a acestuia cu boieri moldoveni refugiaţi. Eforturile lui Dumitraşcu Cantacuzino, care a trimis şi el o delegaţie la Obluciţa au fost zadarnice. La 15/25 iunie 1685, după unele surse – la Babadag [14], după altele – la Constantinopol, Cantemir este proclamat domn al Ţării Moldovei.
Noul domn “practică bună ave la voroave, era sănătos, mânca bine şi be bine... La stat nu era mare; era gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat. Barba îi era albă ca zăpada. Cu boierii trăie până la o vreme, pentru că era om de ţară şi-i ştie pe toţi, tot anume pre careli cum era” [15]. Din cei doi feciori, Dimitrie a fost lăsat ostatic la Constatinopol.
Primii ani de domnie sunt marcaţi de rivalitatea turco-polonă. Ţara era bântuită şi pustiită de tâlhari. Boierimea era împărţită. Un pas spre împăcare a fost îmbunătăţirea relaţiilor cu Miron Costin, care se afla în Regatul Polon. Cronicarul este numit staroste de Putna, iar fiica domnului, domniţa Safta, se căsătoreşte cu Pătraşcu cămăraşul, fiul lui Miron Costin. Velicico Costin, fratele lui Miron, este făcut hatman. Pentru a stârpi tâlhăria, Cantemir stabileşte pedepse drastice: Nicolae Costin scrie că tâlharii erau arşi şi tăiaţi de vii în patru bucăţi” [16].
În toamna lui 1685 polonezii au trecut Nistrul şi au ajuns până la Baia şi Iaşi. Însă lângă Boian armata turcilor, tătarilor şi moldovenilor i-a bătut pe polonezii conduşi de hatmanul Ioan Jablonewski. Regele Sobieski organizează, în 1686, o nouă invazie contra Moldovei, cu scopul de a-l urca pe tron pe Ştefan Petriceicu. Leşii, în alianţă cu cazacii, au ocupat Iaşul, unde au fost întâlniţi de mitropolitul Dosoftei. Armata domnului moldovean, ajutat de tătari, reuşeşte în octombrie al aceluiaşi an, să-i facă pe polonezi să se retragă peste Nistru. “Atunce au luat craiul şi pe Dosoftei, mitropolit din Ieşi, cu toate hainele şi odoarăle mitropoliei. Ş-au luatu şi moaştele lui Sfetei Ion Novăi de la Suceavă...” [17].
În pofida victoriilor repurtate de Liga Sfântă asupra Imperiului Otoman, Constantin Cantemir rămâne fidel turcilor. Totuşi, la 5/15 februarie 1690 la Sibiu a fost încheiat un tratat din 5 articole între domnul Moldovei şi împăratul habsburgic. Clauzele acestui document prevedeau garantarea domniei ereditare familiei Cantemir, neimpunerea religiei catolice, ajutor reciproc în caz de invazie polonă. În schimb, Moldova era obligată să le plătească imperialilor un tribut de 50 000 de galbeni. Articolul al doilea prevedea: “Domnul va fi întărit pe viaţă, iar fiului său mai mare i se va conferi titlul de conte.” [18]
Victoriile militare ale turcilor din anul 1690 au zdruncinat atât relativa stabilitate internă, cât şi pe cea externă. În pofida înţelegerii încheiate cu Şerban Cantacuzino, C. Cantemir a promovat la posturi cheie reprezentanţi ai familiei Ruseteştilor. Astfel, noul domn al Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, cheamă la el pe o parte din boierii moldoveni pentru ca împreună să pună domn în Moldova pe Velicico Costin [19]. În anul 1691 a urmat o nouă campanie a oastei polone asupra Moldovei, care şi-a stabilit la Suceava, Neamţ şi Soroca garnizoane [20]. Între timp Cantemir îl numi pe Manolache Ruset staroste de Putna, în locul lui Miron Costin. Fratele acestuia din urmă, Velicico, fu înlocuit cu Lupu Bogdan. Totuşi, Velicico a devenit mare vornic al Ţării de Jos [21]. Ion Neculce comunică faptul că odată cu noile schimbări (Iordache Ruset, venit din Transilvania, devine mare vistier al Moldovei) a crescut brusc numărul dajdiilor. Costineştii s-au opus acestor schimbări: “Mai des cu păharele, măria ta, şi mai rar cu orânduieli, că ţara îi iertată de la Poartă, ş-ei vre să-ţi dai măria ta sama odată şi nu-i pute” [22]. Dar opoziţia familiei marelui cronicar nu mai avea acea greutate pe care a avut-o la începutul domniei. Cantemir se bucura deja de sprijinul unei alte mari familii boiereşti – cea a Ruseteştilor, dar şi de încredere deplină din partea otomanilor. Pentru a înlătura orice pericol care i-ar fi subminat tronul, Cantemir hotărî omorârea lui Velicico şi Miron. Justificând fapta tatălui său, Dimitrie Cantemir susţine că aceştia au fost autorii unui complot. În realitate Costineştii reprezentau o posibilă ameninţare la adresa trăiniciei domniei prin politica lor filopolonă şi opoziţia faţă de sporirea corvezilor. “Moartea fraţilor Costin fu urmată de o cumplită prigonire a întregii familii”. Pe plan extern, în această perioadă, domnul se strădui să uneltească împotriva lui Constantin Brâncoveanu, chemându-i pe boierii munteni să meargă la Poartă pentru a-şi “pârî” domnul. Cu ajutor turcesc el încerca să elibereze cetatea Sorocii, unde, în 1691, polonezii i-au lăsat pe cazaci. Dar încercarea a fost zadarnică.
Moartea l-a prins în plină activitate politică. Dimitrie Cantemir arată că spre toamna anului 1692 starea sănătăţii tatălui său se agravase. La 16 martie 1693, Constantin Cantemir оşi dă obştescul sfârşit. Este printre puţinii domni ai perioadei care şi-au păstrat tronul până la moarte. În pofida unei domnii plină de ameninţări, de situaţii duplicitare, de schimbarea vectorilor politicii externe, de răsturnări dramatice de situaţie, Constantin Cantemir a reuşit să asigure ţării o relativă stabilitate. Neştiinţa de carte, originea răzeşească i-au fost compensate pe deplin de experienţa vieţii şi de abilităţi înnăscute de diplomat şi administrator. Până şi Nicolae Costin recunoaşte că domnul era “foarte viteaz, bun, iară la fire blând şi cu inima milostivă, răbdător, cu puţină mânie întâi, apoi iertător şi nelacom la avere şi îndurător, necărturar şi la toate priceput” [23]. Оn timpul domniei lui Antioh Cantemir osemintele lui Constantin Cantemir sunt aduse la mănăstirea Mira, una din ctitoriile sale.
1. Murgescu B. O domnie la cumpăna veacurilor: Constantin Cantemir, Magatin istoric. Bucureşti, p. 22.
2. Xenopol A.D. Istoria Românilor din Dacia Trăiană, vol. II, ed. IV. Bucureşti, p. 258.
3. Beer. История о жизни и делах молдавского господаря князя Константина Кантемира. Москва, 1783, p. 23-25.
4. Cantemir D. Viaţa lui Constantin Cantemir. Bucureşti, 1960, p. 2.
5. Giurescu C. C. Istoria Românilor, vol. III, partea I. Bucureşti, 1944, p. 205.
6. Murgescu B. O domnie..., p. 22.
7. Giurescu C. C. Istoria românilor, p. 207.
8. Фомин C.В. Кантемиры в изобразительных материалах. Кишинев, 1988, стр. 32.
9. Murgurescu B. O domnie..., p. 22.
10. Ibidem.
11. Neculce I. Op. cit., în “Letopiseţul Ţării Moldovei”. Chişinău, 1990, p. 310.
12. Ibidem, p. 310.
13. Ibidem, p. 311.
14. Giurescu, C. C. Istoria..., p. 207.
15. Neculce I. Op. cit., în “Letopiseţul...”, p. 314.
16. Giurescu C.C. Istoria ..., p.258.
17. Neculce I. Op. cit., în “Letopiseţul...”, p. 316.
18. Moldova în contextul relaţiilor politice internaţionale. Tratate. Alcătuitor Ion Ieremia. Chişinău, 1992, p. 246.
19. Giurescu C. C. Istoria..., Op. cit., p. 210.
20. Xenopol A.D. Istoria românilor, vol. II, ed. IV, p. 276.
21. Murgurescu B. O domnie..., p. 25.
22. Neculce I. Op. cit., în “Letopiseţul...”, p. 318.
23. Kogălniceanu M. Cronicile României. Bucureşti, 1872, II, p. 53.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.205-208.