Vasile Lupu
1634, aprilie – 1653, aprilie 3 (13);
1653, aprilie 28 (mai 8) – iulie 8 (18)
Rivalitatea polono-otomană pentru dominaţie în Moldova a făcut ca scaunul ţării să fie ocupat în secolul al XVII-lea de boieri credincioşi Porţii sau Coroanei Polone. În primăvara anului 1634 marele vornic Lupu Coci [1] “a ajuns domn a toată Moldovlahia şi a stat în scaunul său la anul 1634, ...în luna lui april 27” [2]. Devenit domn el şi-a luat numele de Vasile vodă. Datorită experienţei sale de viaţă, acumulată în urma deţinerii a numeroase dregătorii, Vasile Lupu va reuşi timp de circa două decenii să impună o voinţă autoritară. Referindu-se la el, Cantemir scria: “...În vremea domniei lui Vasile Albanezul, Moldova... a început să se trezească şi să vină iarăşi cu încetul din adâncul întuneric al barbariei ce se întinse asupra ţării” [3]. Preluând exemplul predecesorilor săi, el a înlăturat din sfatul domnesc persoanele ce nu-i inspirau încredere. Pentru început s-a înconjurat cu boieri moldoveni. Această reorganizare “etnică” a fost efectuată în primul rând din considerente politice interne – anume clientela ţarigrădeană (boierimea greacă) era învinuită de popor de toate nevoile lui.
Vorbind despre relaţiile lui Vasile Vodă cu supuşii săi, misionarul catolic Marco Bandini pretindea că domnul ar fi declarat: “Dacă voi toţi veţi săvârşi o faptă vrednică de moarte, desigur că va trebui să muriţi. Chiar dacă jumătate din Ţara Moldovei ar fi rea – piară partea cea rea, ca să fie păstrată cea bună. Cu cei buni voi trăi în siguranţă, cu cei răi mă voi afla mereu în primejdie” [4].
Activitatea internă a acestui domn a cuprins un diapazon foarte larg. La timpul său Gheorghe Asachi l-a calificat pe Vasile Lupu drept “restaurator al literelor române în Biserică şi la Curte, fondator al Academiei naţionale” [5]. Înfiinţarea în anul 1640 a Academiei slavo-greco-latine la Iaşi, locaş de instruire şi educaţie, supranumit şi “Colegiul vasilian”, s-a datorat anume acestui domn. Vasile Voievod l-a susţinut pe mitropolitul Varlaam în marea activitate culturală a acestuia. Un călător străin, Paul Beke, aflat în Moldova în anul 1644 nota că domnul acestei ţări “înălţa şcoli noi de piatră de o mărime deosebită..., pentru ca tineretul valah (român – n.n.) să fie iniţiat în cultură şi în moravuri” [6].
De atunci datează şi introducerea tiparului în Moldova. Fondată în 1642 cu sprijinul lui Petru Movilă şi a meşterilor tipografi de la Kiev, tipografia ieşeană a editat un şir de cărţi de referinţă: Carte românească de învăţătură (Cazania lui Varlaam, 1643); Şapte taine bisericeşti (1644), Pravila lui Vasile Lupu (1645), Bucoavna (1651) etc.
Lui Vasile Lupu îi aparţine şi primatul modernizării sistemului judiciar. Prin Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte judeţe, (Pravila lui Vasile Lupu), Ţara Moldovei a trecut de la dreptul nescris (oral – “obiceiul pământului” – n.n.), la cel scris. Menţionăm, că această Carte românească ... nu a fost altceva decât primul cod moldovenesc de legi, alcătuit în baza prelucrării normelor de drept romano-bizantine. “Io Vasilie voievoda (se spune în “Prefaţă” – n.n.)..., urmând urma celor... înţelepţi domni ...şi mai vârtos văzând nedreptăţile şi asupririle mişeilor, care le fac cei neînvăţaţi şi neînţelegători dregători ..., au găsitu oameni ca ceia dascăli şi filozofi de au scos den cărţi elineşti şi latineşti toate tocmelile ceale bune...”[7].
Contemporaneitatea l-a cunoscut pe Vasile Lupu şi ca un mare protector al religiei creştine. Grija faţă de Biserică i s-a manifestat prin reparaţia şi construirea locaşelor de cult. În acest sens menţionăm vestitele mănăstiri Trei Ierarhi şi Golia din Iaşi, bisericile Stelea din Târgovişte (Muntenia), Sf. Dumitru din Orhei şi cea din or. Chilia etc. În timpul acestei domnii în Moldova a fost înregistrată funcţionarea a cel puţin 40 de mănăstiri şi schituri, la care se adaugă şi câteva sute de biserici. Faptul i-a impresionat mult pe misionarii catolici, care, frapaţi de cele văzute, notau cu satisfacţie că Ţara Moldovei “e plină de biserici şi mănăstiri” [8].
Atitudinea evlavioasă a acestui creştin adevărat faţă de lumea ortodoxă a depăşit graniţa spaţiului românesc. În clipe de grea încercare Vasile Lupu a susţinut moral şi financiar patriarhiile din Constantinopol, Alexandria şi Antiohia – toate aflate pe teritoriul Imperiului Otoman. Mai mult decât atât, în 1644 patriarh de Ierusalim devine Paisie al II-lea, care iniţial exercitase funcţia de egumen într-o mănăstire din Ţara Moldovei. Acesta a avansat graţie intervenţiilor voievodului ieşean pe lângă înaltul cler ortodox cât şi pe lângă Poartă. În jurnalul său de călătorie Paul de Alep nota: “...Cuvântul lui (Vasile Lupu – n.n.) era cu greutate în lumea întreagă din cauza mărinimiei şi binefacerilor sale, el era cunoscut în toată lumea...” ştiut fiind “cu câtă râvnă ridica el biserici şi mănăstiri şi ajuta pe toţi” [9].
Devenit domn al Moldovei la o vârstă de circa 40 de ani, Vasile Lupu s-a dovedit a fi şi un diplomat abil, un iscusit personaj al vieţii politice est şi sud-est europene. În pofida statutului juridic al Moldovei, acest domn a depus eforturi deosebite pentru a se afirma ca un adevărat monarh, confirmând în mare măsură prenumele de Vasile – Basileu – “împărat”, luat odată cu urcarea sa în scaunul ţării [10].
Fidel otomanilor, voievodul nu a uitat niciodată că Moldova este înconjurată de marile puteri creştine ale epocii: Polonia, Imperiul Habsburgic, Rusia. Vasile Lupu a întreţinut relaţii diplomatice cu Viena, Varşovia, Wilno şi Moscova.
Vasile Lupu a fost implicat şi în criza politică din Crimeea (1635-1637) şi în disputa diplomatică turco-rusă pentru cetatea Azov (1637-1642) – în ambele cazuri urmând cerinţele otomanilor, dar şi interesele politice ale ţării sale [11]. Obsedat de ideea obţinerii scaunului domnesc din Muntenia, el a încercat, cu permisiunea tacită a turcilor, să-l scoată din domnie pe Matei Basarab. Ultimul, însă, va reuşi (1635, 1637, 1639 şi 1653) să dea riposta cuvenită atât pe câmpul de luptă cât şi la Poartă, cauzându-i rivalului mari neplăceri la Poartă.
Către mijlocul deceniului al V-lea a avut loc apropierea Moldovei de Polonia. Restabilirea dialogului politic cu vecinul din nord, eveniment sigilat prin înrudirea casei domneşti ieşene cu influenta familie a principilor lituanieni Radziwill [12] a contribuit la normalizarea relaţiilor diplomatice cu Gheorghe I Rakoczy, principe al Transilvaniei (1630-1648) şi cu Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti (1632-1654).
În perioada anilor 1645-1647 Vasile Lupu a fost implicat într-un proiect de război antiotoman iniţiat de Republica Veneţia şi Polonia. Pentru început “... au credzut Vasilie Vodă îndată şi au primit să fie una cu leşii” [13]. Totuşi, după o analiză a situaţiei, însoţită şi de “recomandările” boierilor din sfatul domnesc, Vasile Lupu şi-a schimbat poziţia în detrimentul planurilor regelui Vladislav al IV-lea Wassa [14]. Ambasadorul extraordinar al Veneţiei – Giovanni Tiepolo, care s-a aflat în Polonia aproape doi ani (august 1645 – mai 1647) cu un singur scop – de a provoca un război între polonezi şi turci, îl va face vinovat de insuccesul misiunii sale diplomatice anume pe domnul moldovean [15].
Rebeliunea cazacilor zaporojeni (1648-1654) condusă de hatmanul Bogdan Hmelniţki nu a marcat doar declinul Uniunii polono-lituaniene. Miron Costin, martor ocular şi participant la tragicele evenimente din Polonia şi Moldova, îşi va aminti: “...Ales povestea lui Hmil, hatmanului căzăcescu, de la care vremi s-au început şi răul nostru, în care până astădzi ne aflăm cu acestu pământu la complite vremuri...” [16].
Vasile Lupu era străin, chiar ostil aspiraţiilor căzacimii zaporojene. [17] Dar împrejurările anilor ‘50 ai sec. al XVII-lea l-au impus să cedeze în faţa presiunii venite din partea lui Bogdan Hmelniţki. Pentru a-l îngenunchea pe Vodă, hatmanul, în asociere cu hanul tătarilor Islam Ghiray, a jefuit şi incendiat satele şi oraşele Moldovei în toamna anului 1650. Peste doi ani, în 1652, Vasile Lupu, lipsit de protecţia şi sprijinul activ al turcilor, şi implorat de boierii săi, o va jertfi pe fiica sa domniţa Ruxandra, dând-o în căsătorie după Timuş Hmelniţki.
Înrudirea domnului moldovean cu hatmanul zaporojean a displăcut muntenilor şi ardelenilor. L-a părăsit şi regele polon Jan Kazimir (1648-1668), care, împreună cu Matei Basarab, Gheorghe al II-lea Rakoczy (1648-1660), l-au sprijinit pe logofătul Gheorghe Ştefan care a ocupat scaunul ţării. Încercările lui Vasile Lupu de a redobândi şi a-şi păstra, cu ajutor căzăcesc, domnia s-au soldat cu un eşec total.
Referindu-ne la domnia lui Vasile Lupu considerăm necesară o “incursiune” în biografia sa, căci viaţa personală aruncă lumină asupra desfăşurării evenimentelor. După toate probabilităţile, acest voievod s-a născut în anul 1593. Tatăl său – Nicolae Coci care se presupune că ar fi fost grec, albanez sau aromân grecizat de origine, a deţinut dregătorii atât în Muntenia, cât şi în Moldova. Maică-sa – Irina – a fost fiica unui boier moldovean. Vasile Lupu a avut doi fraţi: pe Gheorghe – devenit mare paharnic, şi pe Gavriil – devenit hatman, precum şi o soră – Marga. După moartea părintelui familia Coci se mută cu traiul în Ţara Moldovei. Între 1618-1634 Lupu Coci ocupă funcţii de mare comis, vistier, jitnicier, spătar, vornic şi hatman, fapt care i-a ajutat să-şi facă în viitor o strălucită carieră domnească.
Cu prima soţie – Tudosca – a avut trei copii: cel mai mare Ion (n. în 1625) fiind bolnăvicios a murit de tânăr – în 1639, apoi curând s-a stins şi maică-sa. Fiicele: Maria (n. în 1627) şi Ruxandra (1633) au avut parte de un destin nu prea fericit. Maria s-a căsătorit în 1645 cu Janusz Radziwill, pentru ca peste 10 ani căsnicia să i se încheie odată cu decesul soţului. Rămasă deposedată de moştenirea bărbatului şi în afara protecţiei familiei tatălui său, Maria i-a supravieţuit soţului cu doar 6 ani. La numai 34 de ani ea se va stinge din viaţă în oraşul Lvov.
Ruxandra s-a aflat între 1645-1649 ostatică la Poartă. A fost măritată cu forţa, cu fiul lui Bogdan Hmelniţki Timuş care, în opinia cronicarului, avea “hirea... de tiran ... şi de om sălbatecă şi fără (de) nice o frică de Dumnezău” [18]. La aniversarea unui an de la nuntă, în toamna anului 1653, Timuş Hmelniţki îşi pierdu viaţa sub zidurile Sucevei, apărând avuţia şi familia socrului său. Până în anul 1666 Ruxandra Hmelniţki a stat la moşia sa de la Raşcov, de pe malul stâng al Nistrului, apoi s-a întors în Ţara Moldovei la Neamţ. Aici finalul i-a fost tragic căci, în anul 1686 “...o ceată răzleaţă de cazaci a ucis-o... [19].
Cât despre Vasile Lupu, după moartea soţiei sale Tudosca, se va recăsători cu Ecaterina – o frumoasă caucaziană de la care va avea un fiu, pe Ştefăniţă, ulterior domn al Moldovei .
Contemporanii afirmă că Vasile Lupu a avut într-adevăr maniere împărăteşti ştiind să se bucure, datorită statutului său social, de plăcerile vieţii. Numai nasturii straielor sale domneşti valorau circa 100 000 de galbeni, iar vestimentaţia soţiei costa peste 400 000 de galbeni.
În timpul domniei Vasile Lupu s-a comportat cu asprime faţă de supuşii săi. Atunci când îl trădau sau erau învinuiţi de “stricarea ţării”, li se tăiau “nasurile cu tot cu buze”. Cronicarul M. Costin scrie că vodă a fost şi darnic, împărţind moşii şi averi.
Sfârşitul lui Vasile Lupu a fost dramatic. Izolat din cauza pierderii scaunului domnesc, după un scurt popas în Ucraina şi Crimeea a fost închis de turci în renumita fortăreaţă Şapte Turnuri “la popreală, nu la închisoare”. La bătrâneţe, a avut totuşi de trăit o mare bucurie. Fiul său, Ştefăniţă, va ajunge în 1659 domn al Moldovei, dregătorie pe care, însă, o va pierde curând după decesul părintelui său – în 1661.
În memoria demnitarilor otomani Vasile Lupu a rămas ca “principe de aur” [20], iar M. Costin scria: “Fericită domnia lui Vasilie-vodă, în care, de au fostu cândva această ţară în tot binele şi bivşug şi plină de avuţie, cu mare fericire şi tragănată până la 19 ani, în dzilele aceştii domnii au fostu” [21].
1. A purtat acest nume înainte de a deveni domn.
2. Hurmuzaki E. Documente privitoare la istoria Românilor. Vol. XIV–I. Bucureşti, 1911, p. 133.
3. Cantemir, Dimitrie. Descrierea Moldovei. Bucureşti, 1961, p. 197.
4. Călători străini despre ţările române. Vol. V. Bucureşti, 1974, p. 342.
5. Strămoşii. Vasile Lupu în folclor şi literatură. Selecţie, note, comentarii de Sergiu Moraru. Chişinău, 1992, p. 113.
6. Călători străini despre ţările române, Vol. V, p. 282.
7. Carte românească de învăţătură. Ediţie critică. Bucureşti, 1961, p. 37-38.
8. Călători străini despre ţările române, Vol. V, p. 225 şi 236.
9. Ibidem. Bucureşti, 1976, Vol. VI, p. 45.
10. “Cristianorum hostis, magnus vero Turcarum sit amicos”. Hurmuzaki, E. Documente, vol. IV-I, p. 653.
11. Eremia, Ion. Relaţiile externe ale lui Vasile Lupu (1634-1653). Chişinău, 2000.
12. La începutul anului 1645 fiica mai mare a lui V. Lupu – Maria, se va căsători cu Janusz Radziwilec, influent nobil din Rzeczpospolita.
13. Costin, M. Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău, 1989, p. 98.
14. Baidaus, E. Politica şi diplomaţia Moldovei în timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653). Civitas, Chişinău, p. 52-53.
15. Il corteggie di Giovanni Tiepolo, ambae Veneto in Polonia (1645-1647) a cura di Domenico Caccamo. Roma, 1984, p. 571.
16. Costin, M. Op. cit., p. 100.
17. Байдаус, Э. Штрихи к политическому портрету Богдана Хмельницкого в контексте молдавско-русско-украинских отношений (1618-1657), în “Украина в Центрально Схiднii Еуропе”. Кiеv, 2000, pp. 197-206.
18. Costin, M. Op. cit., p. 129.
19. Gane, C. Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Vol. I. Chişinău, 1991, p. 245.
20. “... Qui vulgo a Turcis Aureus Princepes vocitatur”. Cf. Codex Bandinus. Memoriu asupra scrierii lui Bandinus de la 1646, urmatu de textu, însoţitu de acte şi documente de V.A. Urechiă. Bucureşti, 1895, p. 151.
21. Costin, M. Op. cit., p. 82.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.175-179.