Ioan (Ion) Vodă
1572, februarie 15 – 1574, iunie 11
Se declara fiu nelegitim al lui Ştefan cel Tânăr, iar mama lui ar fi fost de origine armeană [1]. S-a presupus că s-ar fi născut între 1520 şi 1526 [2].
În vara anului 1551, după turcirea lui Iliaş Rareş, Ioan, susţinut de unii boieri refugiaţi în Polonia şi de 30 de călăreţi polonezi, a încercat să ocupe tronul Moldovei, dar tentativa a eşuat. Ştefan Rareş reuşise să ocupe tronul ţării înaintea lui [3]. După aceasta el a colindat mai multe ţări europene. A locuit în Rusia (unde s-a căsătorit cu fiica cneazului de Rostov), în Crimeea, în Austria şi în Turcia. Aflându-se mai mulţi ani pe insula Rodos, el s-a ocupat cu negoţul şi a adunat o sumă, suficientă pentru cumpărarea domniei [4].
În ianuarie 1572 Poarta a decis înlocuirea lui Bogdan Lăpuşneanu cu Ioan. Pe lângă considerente politice, un rol important l-au jucat cei 200 000 de ducaţi, pe care pretendentul i-a dat marelui vizir Mehmet paşa. La finele lunii ianuarie Ioan a trecut hotarul Moldovei cu 800 de ieniceri şi spahii de la Constantinopol, cu trupe otomane de la hotar şi muntene. Noul domn a fost bine primit de către păturile boiereşti, nemulţumite de tânărul Bogdan Lăpuşneanu [5]. În aprilie vornicul Dumbravă curma o tentativă a polonezilor de a-l readuce pe fostul domn pe tronul ţării. Polonezii s-au retras în cetatea Hotin, care s-a aflat un timp în mâinile lui Bogdan Lăpuşneanu. Drept răspuns la intrarea polonezilor în ţară, armata lui Ioan Vodă a atacat Pocuţia şi Podolia, iar tătarii Volânia. Pentru a nu permite extinderea conflictului, Polonia a început tratative cu sangeacbeiul Cetăţii Albe, iar la Istanbul a fost trimis solul A. Tarnowski întru susţinerea lui Bogdan Lăpuşneanu. Dar şi Ioan Vodă a trimis o solie la Poartă, care cerea predarea lui Bogdan Lăpuşneanu [6].
Ioan Vodă şi-a trimis un sol оn Polonia, care, sosind la 15 mai la Varşovia, a învinuit Polonia de agresiune împotriva Moldovei şi a cerut despăgubiri pentru jafurile comise în ţară, extrădarea lui Bogdan Lăpuşneanu şi stabilirea unor relaţii de bună vecinătate [7]. Concomitent, Poarta întreprindea acţiuni diplomatice şi presiuni militare asupra Poloniei în vederea aplanării conflictului în folosul ei. Rezolvarea diferendului a fost grăbită de moartea regelui Sigismund August şi începutul competiţiei pentru succesiune la tronul polonez. Bogdan Lăpuşneanu a părăsit Hotinul, iar cetatea din ordinul palatinului Galiţiei, a fost predată oamenilor lui Ioan Vodă. În a doua jumătate a lunii iulie, în Hotin a intrat garnizoana domnlui Moldovei. Tot în luna iulie acesta a trimis o nouă solie în Polonia, prin care se cerea retrocedarea Pocuţiei şi a tezaurului ţării, confiscat de polonezi de la Ştefan Tomşa, ucis de ei în 1564 la Lvov. Nobilii polonezi, întruniţi la Knyszyk, au primit cu recunoştinţă omagiul de pace al noului domn al Moldovei. Referitor însă la Pocuţia şi tezaurul lui Tomşa, senatul a amânat răspunsul, deoarece nu era reunit în plen [8]. Astfel, prin măsuri rapide, Ioan Vodă a reuşit să consolideze situaţia politică internă şi externă a Moldovei.
Chiar de la începutul domniei sale Ioan Vodă s-a confruntat cu marea boierime, care dorea un domn docil. Subordonându-şi domnia, marea boierime îşi consolida poziţiile sociale, оnsă noul domn a reacţionat prompt, răsturnându-i planurile. El a făcut mari schimbări în sfatul domnesc, unde a rămas doar un sfert din componenţa lui anterioară. Au fost înlăturaţi chiar şi unii dintre cei care l-au susţinut pe noul domn la urcarea sa pe tron: marele logofăt Gavriil, marele postelnic Dinga, marele vornic Crăciun. Toţi nemulţumiţii s-au grupat în jurul fostului vornic Ionaşcu Sbierea. În timpul pătrunderii lui Bogdan Lăpuşneanu, o parte din boieri au început să uneltească contra noului domn. Însă Ioan Vodă a reacţionat foarte dur. La 6 aprilie au fost executaţi Ionaşcu Sbierea şi încă 30 de boieri, averile cărora au fost confiscate. Pe la mijlocul lunii mai, la Varşovia au sosit vornicii Drăgan şi Albota cu cererea de înlocuire a lui Ioan Vodă. La aceasta s-au adăugat şi nemulţumirile populaţiei de rând faţă de jafurile pe care le comiteau trupele otomane sosite în ţară împreună cu noul domn.
După împăciuirea boierimii, Ioan Vodă s-a străduit să scoată trupele otomane de pe teritoriul ţării, asigurându-şi sprijinul sangeacbeilor de la frontieră în vederea contracarării unui eventual atac de pe teritoriul Poloniei. Concomitent, el ceru autorităţilor din Ungaria expulzarea boierilor refugiaţi în această ţară, dând asigurări că libertatea şi bunurile acestora vor fi respectate. O parte din fugari au revenit la moşiile lor, iar alţii s-au mai reţinut pentru a vedea cum vor evolua evenimentele [9].
Potrivit lui Grigore Ureche şi lui Nicolae Costin, după alunga¬rea polonilor, domnul s-a arătat “pre voia ţării adică a reprezentanţilor boierimii” [10]. Aceasta a coincis cu perioada de reconciliere a domnului cu boierii, cu rechemarea fugarilor în ţară.
Spre finele anului 1572, după ce Bogdan Lăpuşneanu trecuse pe teritoriul Imperiului Habsburgic pentru a cere susţinere, unii boieri din Moldova au reînceput să uneltească împotriva lui Ioan Vodă, ceea ce a declanşat un nou val de represiuni contra marii boierimi. Potrivit scriitorului polonez Gorecki, după consolidarea domniei sale, Ioan Vodă a pedepsit în mod deosebit de crâncen “pe părtaşii lui Bogdan, oameni de cea mai bună obârşie şi cu averi înfloritoare...” [11].
Alături de unii boieri mari au apărut oameni noi. Unul din cei mai apropiaţi şi mai credincioşi oameni ai lui Ioan Vodă a fost Dumbravă, care din martie 1572 a ocupat postul de vornic al Ţării de Sus, iar apoi al Ţării de Jos. Lupe Hurul, devenit socrul domnului, a deţinut funcţia de pârcălab al Hotinului. Unul din cei mai apropiaţi oameni ai domnului a fost Ieremia Cernăuţeanul, care până la 1572 l-a însoţit pe viitorul domn şi din această cauză Ioan Vodă a avut mare încredere în el. Ieremia a ocupat postul de pârcălab al Hotinului. Din cei 22 de dregători ai lui Ioan Vodă doar cinci sunt menţionaţi cu posturi înalte şi pe timpul domnilor anteriori. Restul sunt persoane înaintate de către noul domn, care încerca astfel să creeze un sfat compus din boieri devotaţi cauzei lui. Ei au fost recrutaţi din rândul micii boierimi.
Formând un sfat domnesc cu prioritate din persoane ieşite din rândurile boierimii mici şi întărindu-le baza economică, Ioan Vodă şi-a asigurat sprijinul acestora în confruntările cu vechea boierime, obişnuită să utilizeze domnia pentru satisfacerea intereselor personale.
Ioan Vodă a dus o politică similară şi faţă de biserică. O sursă pentru întărirea puterii economice a noii boierimi a servit averea unor mănăstiri. Din actele domneşti de mai târziu se vede că pe timpul lui Ioan Vodă unele averi mănăstireşti au fost date boierilor devotaţi. Reprezentanţii clerului erau pedepsiţi aspru pentru împotrivirea faţă de politica internă a domnului [12]. Domnul a comis acte de asprime excesivă: au fost îngropaţi de vii egumenul mănăstirii Slatina Iacob Molodeţ, preotul Cozma, iar fostul mitropolit Gheorghe, egumen de Neamţ a fost ars de viu, fiind învinuit de “sodomie”. În locul celor destituiţi şi lichidaţi fizic, Ioan Vodă a aşezat ca ierarhi oameni credincioşi domniei. După fuga mitropolitului Teofan peste hotare, domnul l-a numit în locul lui pe Afanasie, care mai târziu s-a manifestat ca un promotor al luptei antiotomane. Alt adept al voievodului dintre feţele bisericeşti a fost Isaia, un bun cărturar care a transcris mai multe cronici. Devenit episcop de Rădăuţi şi cunoscând mai multe limbi, el a îndeplinit misiuni diplomatice peste hotare. Numele lui e menţionat alături de cel al unor mari dregători în omagiul lui Ioan Vodă adresat regelui Poloniei. În februarie 1573 Isaia pleacă în Transilvania pentru a duce tratative cu principele Ştefan Bathory. În 1574 el se afla la Moscova, tratând cu ţarul referitor la soţia şi feciorul lui Ioan Vodă [13].
Domnul ducea de asemenea o politică de întărire a proprietarilor mărunţi, care formau baza armatei moldoveneşti. Din 42 de documente emise de Ioan Vodă şi cunoscute de cercetători, 31 se referă la întăriri sau cumpărări de sate şi silişti ale boierilor mici.
Domnuls se străduia să facă dreptate micilor proprietari de pământ în procesele lor judiciare cu marii boieri, care le acaparaseră moşiile pe timpul domniilor anterioare. Unele din ele au fost câştigate de către răzeşi chiar pe timpul lui Ioan Vodă [14]. Aceasta i-a creat o popularitate şi în rândurile micilor stăpâni de moşii.
Ioan Vodă a susţinut şi oraşele. În unele cazuri a mărit numărul satelor ascultătoare faţă de oraşe. Pe timpul lui s-a bătut o monedă de aramă, care stimula comerţul cu amănuntul din oraşe.
Şi în politica externă Ion Vodă a urmărit scopul de a-şi întări poziţia. În legăturile lui cu celelalte două ţări române domnul nu depăşea cadrul politicii generale a Imperiului Otoman, dar se baza şi pe temeiul legăturilor tradiţionale dintre ele.
Principele transilvănean Ştefan Bathory a refuzat cererea lui Sigismund August de a-i permite lui Bogdan Lăpuşneanu să recruteze mercenari pe teritoriul Transilvaniei. Şi sultanul i-a cerut să-i dea ajutor domnului Moldovei în lupta lui împotriva polonezilor. Însă conflictul moldo-polon s-a aplanat mai înainte ca oastea ardeleană să păşească pe teritoriul ţării. La rândul său, spre finele anului 1572, Ioan Vodă primi de la sultan ordinul să participe la aplanarea unui conflict apărut în interiorul Transilvaniei, acesta s-a consumat fără a fi necesar ajutorul moldovenilor [15]. Legăturile moldo-ardelene de pe timpul lui Ioan Vodă au avut o amploare mai mare în domeniul economic. În mai 1572 Ioan Vodă a adresat o scrisoare bistriţenilor cu invitaţia de a veni cu mărfurile lor în Moldova, cerând aceeaşi libertate şi pentru moldoveni în Transilvania. El intervine în apărarea intereselor negustorilor moldoveni în relaţiile comerciale cu Transilvania [16].
Relaţiile moldo-muntene reieşeau din faptul că ambele ţări aveau aceeaşi situaţie faţă de Poartă. Iniţial, la ordinul Porţii, domnul Ţării Româneşti Alexandru II Mircea l-a susţinut pe Ioan Vodă să-şi ocupe tronul. Ulterior, însă, Alexandru a făcut tot posibilul ca Ioan Vodă că fie înlocuit cu Petru, fratele domnului muntean.
După retrocedarea Hotinului relaţiile moldo-polone s-au restabilit pe temeiul vechilor rânduieli. Ioan Vodă dă de înţeles că Moldova şi Polonia ar putea colabora în numele creştinătăţii, adică împotriva otomanilor. În ianuarie 1573 dieta i-a răspuns lui Ioan Vodă destul de binevoitor, anunţându-l că Bogdan Lăpuşneanu nu se mai afla pe teritoriul statului polonez şi că starostii de la hotar au primit ordine stricte să nu atace Moldova. Cu prilejul unor scrisori ale Porţii trimise Poloniei prin intermediul Moldovei, Ioan Vodă sfătuia dieta să nu aibă încredere în “păgâni”, ci să aleagă un rege care ar contribui la unirea forţelor creştinătăţii împotriva otomanilor.
La Istanbul s-au înmulţit învinuirile de cruzime şi de pagube aduse ţării. Poarta îl căuta cu insistenţă pe Bogdan Lăpuşneanu. Însă Alexandru al II-lea se străduia să obţină numirea fratelui său Petru. În acest scop s-au cheltuit bani, s-au făcut promisiuni de majorare a haraciului etc. Insistenţele fraţilor au avut rezultatul au scontat: în a doua jumătate a lunii martie Petru a fost numit domn al Moldovei, iar capugiul Iuzuf aga, fiul unui renegat italian, a primit porunca sultanului să-l aşeze pe fratele domnului muntean pe tronul Moldovei [17].
Concomitent, Poarta a exercitat o presiune crescândă asupra lui Ioan Vodă. La finele lui februarie 1574 el a fost vizitat de un ceauş cu cererea Porţii de dublare a haraciului, ameninţând că s-a găsit un pretendent, care era dispus să ocupe tronul cu o atare condiţie. Începând cu Bogdan Lăpuşneanu, Moldova plătea un tribut de 35 000 de galbeni. La aceasta se adăugau darurile oferite diferitor persoane sus-puse ale Imperiului Otoman. Potrivit unor surse, valoarea acestor cheltuieli depăşea cu mult pe cea a tributului[18]. Adăugarea la aceste cheltuieli încă a unui tribut anual putea afecta şi mai mult starea economică a păturilor de jos.
Fiind la curent cu situaţia care se crease la Poartă, reprezentantul domnului la Istanbul l-a sfătuit să trimită bani pentru înlăturarea rivalului său. Se răspândea zvonul că domnul ar fi părăsit Moldova ori că era gata s-o facă pentru a se refugia în altă ţară. Însă Ioan Vodă a preferat o altă cale decât predecesorii săi. A convocat “adunarea ţării”, unde a expus situaţia creată: dacă vor fi satisfăcute cerinţele excesive ale otomanilor, peste un timp ei vor înainta cerinţe şi mai mari, de aceea banii ceruţi ar putea fi utilizaţi pentru “a face oaste” şi a se apăra cu arma în mână împotriva otomanilor.
După luarea deciziei de a rezista contra presiunii otomane, Ioan Vodă a început pregătirile necesare. În toate ţinuturile a fost trimisă porunca de pregătire a forţelor militare. S-au trimis două solii: una la noul rege al Poloniei şi alta la cazaci. Henric de Valois a evitat o confruntare directă cu Imperiul Otoman, iar cazacii, care se bucurau de autonomie, au trimis un mic grup de 1 200 de oameni în frunte cu hatmanul Sviercevski.
Între timp se aduna şi armata ţării. Grosul ei era format din mici proprietari de pământ. Potrivit relatărilor ambasadorului Vienei la Istanbul, domnul Moldovei “îşi strânge o armată mare din băştinaşi şi locuitori ai graniţelor, care vin din toate părţile” [19].
Cu o armată de circa 20 mii de oameni, Ioan Vodă porni în întâmpinarea lui Petru, supranumit ulterior Şchiopul, care venea cu trupe otomane, muntene şi ardelene. În luna aprilie 1574, oştile lui Petru Şchiopul au ajuns la hotarul Moldovei. În acelaşi timp Ioan Vodă, apropiindu-se de oştirile lui Petru Şchiopul a trimis o ceată de 5 000-6 000 de oşteni în avangardă, în frunte cu vornicul Dumbravă, care a reuşit să pună mâna pe străjile armatei lui Petru Şchiopul. Succesul s-a datorat unei veşti false difuzate de oştenii lui Dumbravă că trec de partea lui Petru Şchiopul. Apoi a urmat atacul fulgerător al lui Ioan Vodă asupra oştii adversarului său, care se afla în apropierea satului Jilişte din Muntenia. Atacate prin surprindere, trupele lui Petru Şchiopul au suferit o înfrângere totală. Petru Şchiopul şi fratele său Alexandru au scăpat cu greu prin fugă. După o odihnă de 4 zile, o parte din oastea Moldovei în frunte cu vornicul Dumbravă a intrat în Bucureşti, instalând pe tronul Munteniei pe Vintilă [20]. În luna mai vestea despre victoria de la Jilişte a ajuns în multe capitale europene [21].
A urmat apoi atacul asupra Brăilei ocupată de otomani, unde se ascunsese Petru Şchiopul. Oraşul a fost luat, însă cetatea a rezistat.
În timp ce se pregătea pentru atacul cetăţii Brăila, Ioan Vodă a primit ştirea că de la Tighina vin în ajutor trupe otomane. O parte din oastea moldavă a revenit repede în ţară şi i-a zdrobit pe otomani.
A trecut doar o lună de la începutul luptelor şi Ioan Vodă obţinuse trei biruinţe. La Istanbul nu le venea să creadă că aceasta s-a putut realiza fără ajutor din exterior. Bănuielile cădeau asupra Poloniei, de pe teritoriul căreia veniseră cazacii şi scrisori de susţinere din partea unor nobili. Aceasta a grăbit decizia Porţii de a trimite forţe suficiente pentru restabilirea dominaţiei otomane în Moldova.
În acest timp în Moldova se dau noi lupte. Apropiindu-se de Tighina, Ioan Vodă a înfrânt o ceată otomană, apoi a atacat oraşul. Sangeacbeiul local a putut cu greu să se adăpostească în cetate. Ion Vodă şi-a aşezat tabăra în apropierea oraşului, făcând un popas de opt zile. În acest timp din direcţia Cetăţii Albe înainta o oaste otomană. În întâmpinarea ei au fost trimişi 3 000 de pedestraşi moldoveni şi 1 200 de cazaci. Primii au intrat în luptă cazacii, însă s-au pomenit într-o situaţie critică. Atunci, potrivit relatărilor lui Grigore Ureche, “au cerşit să le trimită ajutoriu, ca să dea războiu acelor turci. Şi dacă le-au trimis, pre lesne i-au biruit şi i-au risipit cu ajutoriul proaspăt. Că până a veni ajutorul de la Ioan Vodă, aproape au să piardă războiul de mulţimea turcilor. Ci apoi moldovenii proaspeţi şi odihniţi, dându război vitejeşte, pre lesne i-au spart” [22].
După 6 săptămâni de lupte, Ioan Vodă a dat drumul pedestrimii pentru refacerea puterilor şi aprovizionarea cu merinde, locul noii concentrări fixându-se la Huşi.
La 2 mai 1574 Selim al II-lea i-a poruncit beilerbeiului de Rumelia să pornească împotriva Moldovei. Cu 2 000 de ieniceri de la Poartă şi forţele a 9 sangeacuri (districte) beilerbeiul s-a pornit prin Dobrogea spre Moldova. Sangeacbeii de Nicopol şi Vidin urmau să atace Moldova din partea de sud-vest, prin Ţara Românească, iar tătarii din est. Ioan Vodă a decis să-şi atace adversarii pe rând. Conform informaţiei unor scriitori polonezi domnul a trimis cavaleria în frunte cu hatmanul Ieremia pentru împiedicarea trecerii turcilor peste Dunăre. Însă acesta, permiţând otomanilor să treacă Dunărea, l-a indus în eroare pe domn, comunicându-i că turcii sunt puţini la număr [23].
Primind vestea despre trecerea otomanilor peste Dunăre, Ioan Vodă s-a îndreptat cu forţele sale principale împotriva beilerbeiului Rumeliei. Deşi se produsese o ciocnire cu avangarda otomană, Ioan Vodă încă nu cunoştea numărul forţelor lor principale. El şi-a aşezat tabăra pe malul estic al lacului Cahul. În noaptea spre 10 iunie 1574, adică în ajunul bătăliei, trei boieri mari au trecut de partea lui Petru Şchiopul [24].
Pe câmpul de bătălie s-au prezentat circa 30 de mii de pedestrime, formată din păturile de jos şi 13 mii de călăreţi. După trădarea unei părţi a boierimiii, raportul de forţe a devenit de 1:3 оn folosul otomanilor, dar pedestrimea a reuşit să respingă primul atac.
Turcii s-au retras pentru a-i atrage pe moldoveni în bătaia tunurilor, însă Ioan Vodă a ghicit manevra otomanilor şi a poruncit ostaşilor care se avântaseră în urma turcilor să revină pe poziţia iniţială. Au urmat apoi două atacuri consecutive foarte puternice, pe care armata lui Ioan Vodă le-a respins. Fiind obosite, atât armata domnului moldovean, cât şi cea otomană s-au retras în spatele artileriei pentru odihnă.
În timpul odihnei a trecut o ploaie scurtă de vară, care a udat pulberea. Aceasta a imobilizat artileria care juca un rol important în defensiva lui Ioan Vodă. După ploaie turcii, susţinuţi de tătari, au atacat violent, cu prioritate flancul unde se aflau cazacii. S-a început o retragere generală care a dus la pierderea artileriei. În asemenea condiţii grele Ioan Vodă i-a condus personal pe ostaşii săi într-o ofensivă, în timpul căreia 60 de tunuri au fost recuperate. Apoi moldovenii au reuşit să se retragă în ordine. Tunurile care nu puteau fi transportate, au fost avariate.
După ce s-au retras “o mie de paşi”, moldovenii s-au oprit lângă satul Roşcani, unde şi-au întărit poziţiile. Aici au fost înconjuraţi de oştile turco-tătare. Au urmat două zile de lupte grele. Însă mai greu decât armele otomanilor asupra asediaţilor apăsa lipsa de apă. Pentru a-şi salva ostaşii de la o moarte chinuitoare, Ioan Vodă a hotărât să trateze cu otomanii. El s-a predat cu condiţia ca oştenii să poată pleca la casele lor. Însă otomanii nu s-au ţinut de cuvânt. După ce domnul s-a prezentat în faţa comandamentului turc, el a fost asasinat. Oştenii, care ieşiseră din întăriturile lor şi se îndepărtau de câmpul de bătaie, au fost măcelăriţi de turci. Turcii şi tătarii au jefuit cumplit ţara.
Astfel, lupta de eliberare de sub dominaţia otomană a suferit înfrângere. Încercarea domnului de a grupa în jurul tronului păturile sociale interesate în limitarea puterii marilor boieri şi efectuarea unei centralizări a statului a avut însă efect. Armata moldovenească a reuşit să obţină biruinţe răsunătoare. Dar timpul a fost prea scurt pentru consolidarea unei astfel de domnii, iar situaţia internaţională era puţin favorabilă pentru o astfel de luptă. Poziţia boierilor corespundea mai bine împrejurărilor politice şi militare din acea epocă. Ţinând seama de disproporţia imensă de forţe, boierii îl sfătuiau pe domn: “sau pleacă-ţi capul în faţa împăratului sau pleacă şi du-te în ţări străine, dar cu turcii nu te apuca de luptă”. Pentru posteritate, Ioan Vodă a rămas o personalitate contradictorie, eroică şi tragică în istoria românilor [25].
* În documentele emise de acest domn el se numea “Ioan”, dar şi “Ion” – Ioan. Ne vom opri asupra numelui de “Ioan”, utilizat în majoritatea surselor de epocă (Moldova în epoca feudalismului, vol. I. Chişinău, 1961, p. 81-85; Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв. Москва, 1976, p. 135-138). În istoriografia modernă a fost numit “Ioan Vodă cel Cumplit” (B.P. Hasdeu), iar în cea recentă – “Ion Vodă cel Viteaz” (vezi: Giurescu D.C. Ion Vodă cel Viteaz. Chişinău, 1992) – nota editorului.
1. Ureche, Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei, în “Letopiseţul Ţării Moldovei”. – Chişinău, 1990. – P. 101; Documente privind Istoria Romвniei. A, XVI, vol. III. – P. 10.
2. Giurescu, D.C. Ion Vodă cel Viteaz. – Chişinău, 1992. – P. 17.
3. Iorga, N. Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe. – Bucureşti, 1899. – P. 330–332.
4. Hasdeu, B.P. Opere alese. Vol.II. – Chişinău, 1967. – P. 18–20.
5. Ibidem. – P. 21.
6. Giurescu, D.C. Op. cit. – P. 29, 31, 34-35.
7. Holban, T. Henric de Valois en Pologne et les Roumains, оn “Academie Roumaine de la section historique”. XXIII. – I. (1947). –P. 124.
8. Hurmuzaki, E. Documente. Supl. II, Vol. I. – P. 269.
9. Hurmuzaki, E. Documente, II, I. P. 630-631.
10. Ureche, Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei – P. 103; Costin N. Letopiseţul Ţării Moldovei. – Bucureşti, 1942. – P. 517-518.
11. Горецки Л. Описание войны Ивана, господаря волошского. Мемуары отно¬сящиеся к истории Южной России. T.I. – P. 217.
12. Documente privind istoria Romвniei. A. XVI, III. – P. 29-30, 75-76, 156-157.
13. Giurescu, D.C. Op. cit. – P. 63.
14. DIR A. XVI, III. – P. 34.
15. Giurescu, D.C. Op. cit. – P. 85.
16. Hurmuzaki, E. Documente. Vol. XV, I. – P. 408-411; P. 650-652.
17. Gonţa, Gh. Ţara Moldovei şi Imperiul Osman. Chişinău, 1990. – P. 101.
18. Giurescu, D.C. Op. cit. – P. 104.
19. Hurmuzaki, E. Documente. Supl. II, Part. I. – P. 686-687.
20. Hurmuzaki, E. Documente, supl. II, part. I, p. 682.
21. Giurescu, Dinu C. Op. cit. – P. 109.
22. Ureche, Gr. Op. cit., оn “Letopiseţul Ţării Moldovei”. – P. 105.
23. Giurescu, Dinu C. Op. cit., p. 150-173.
24. Ureche, Gr. Op. cit., оn “Letopiseţul Ţării Moldovei”. – P. 106.
25. Istoria Romвnilor, vol. IV, p. 471.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.125-130.