Alexandru Lăpuşneanu
1552, septembrie între 4 şi 12 – 1561, p. noiembrie 30;
1563, februarie 20 – 1568, martie 9; + martie 11
În toamna anului 1552 Petru stolnicul, însoţit de aproximativ 3 000 de călăreţi, a pătruns în Moldova. La Şipote, după o confruntare de scurtă durată, îl capturează pe nou proclamatul domn Joldea, care este însemnat la nas şi trimis la mănăstire.
Liderul grupării boiereşti din Polonia, Petru stolnicul, înainte de a pătrunde în ţară, a fost proclamat domn la Trębowla de către boierii pribegi (aproximativ în ianuarie 1552), iar apoi la Bakota, pe Nistru, el depune, împreună cu oamenii săi, probabil la 5 septembrie 1552, jurământul de credinţă faţă de regele Poloniei în prezenţa a 23 de nobili şi comandanţi polonezi. Era în istoria relaţiilor moldo-polone un act unic în felul său. Aici “Eu Petru Alexandru voievod al ţărilor Moldovei şi Valahiei, ales şi întărit de Sacra Maiestate regală”. Se obliga să sprijine cu toată puterea regatul оmpotriva tuturor duşmanilor creştinătăţii, iar în cazul unor pericole mai mici să trimită doar 7 000 de oşteni, să nu încheie nici un fel de tratat cu un alt suveran, fără sfatul şi consimţământul regelui, iar după ocuparea tronului să presteze chiar omagiul personal, acceptând să primească din partea maiestăţii sale şi alte condiţii, pe care eventual le va pune regele [1]. Urmărind stăvilirea expansiunii turceşti, boierii moldoveni au semnat jurământul de la Bakota de supunere şi vasalitate după vechile omagii. Astfel, noul voievod revine la suzeranitatea polonă, care va dăinui în Moldova, alături de cea otomană, până la începutul sec. XVII.
“Miruirea” lui Petru la domnie s-a făcut probabil în preajma datei de 12 septembrie 1552, оn somptuoasa curte domnească din Hârlău, în biserica construită de Ştefan cel Mare, despre care ştim că a fost capelă voievodală. Abia după aceasta “au tras la Suceava şi au şăzut în scaun” [2], începându-şi astfel prima domnie (1552-1561). La Istanbul erau nemulţumiţi de relaţiile domnului cu Polonia, dar până la urmă sultanul a acordat la 24 octombrie 1552 audienţă solilor lui Alexandru Lăpuşneanu, confirmându-l pe tron.
Deşi avea din botez nume domnesc, tradiţional în Moldova, noul domn şi-a luat cu prilejul ridicării sale la domnie, la Trębowla, numele de Alexandru, şi a intrat în istorie ca Alexandru Lăpuşneanu.
Determinativul (porecla) Lăpuşneanu i s-a dat spre mijlocul secolului al XVII-lea, după numele târgului Lăpuşna, care era locul lui de baştină. În acest orăşel, un călător polon îl menţiona pe la 1557 ca vameş pe fratele domnului [3].
Se presupune că Alexandru Lăpuşneanu s-a născut din dra¬gostea lui Bogdan al III-lea pentru o Anastasia din Lăpuşna.
În politica internă, Alexandru Lăpuşneanu a căutat să stimuleze economia Moldovei şi a luat unele măsuri importante pentru a-i asigura progresul.
La începutul primei sale domnii, spre a câştiga bunăvoinţa tuturor boierilor, el a justificat şi a pus în drepturi şi posesiuni mulţi din boierii care au fost acuzaţi de viclenie pe timpul lui Petru Rareş [4]. Domnul i-a invitat în ţară pe acei boieri care luaseră drumul pribegiei. Dar boierii aspirau să-şi consolideze puterea şi faptul acesta a provocat un nou conflict cu tronul, care în această luptă avea drept sprijin nobilimea militară, reazem sigur al puterii domneşti. În aceste condiţii, conflictul dintre domn şi boierime a izbucnit cu o deosebită acuitate în 1554, când mulţi boieri nemulţumiţi, în frunte cu Negrilă hatmanul şi fostul mitropolit Gheorghe de la Bistriţa, s-au refugiat în Polonia, apoi în Imperiul Otoman. Ei căutau să obţină înlocuirea voievodului cu fiul mai mic al lui Petru Rareş – Constantin. Dar Lăpuşneanu reuşeşte, cu daruri bogate trimise sultanului, să obţină anihilarea complotiştilor, care au fost reţinuţi şi închişi la Poartă [5]. Mulţi boieri şi-au pierdut posesiunile. Din contul ocinilor confiscate s-a extins şi domeniul domnesc, care era un sprijin economic în opera de consolidare a puterii domneşti. Cu începere din 1555 domnul, timp de trei ani, nu s-a mai consultat cu sfatul domnesc.
În 1557-1558 se resimte un nou val de acţiuni contra domnului. Ca răspuns, Alexandru Lăpuşneanu reînnoieşte sfatul domnesc, înlăturându-i din el pe liderii opoziţiei (Lupu paharnic ş.a.). Situaţia s-a agravat şi mai mult când pe arena politică a Moldovei şi-a făcut apariţia aventurierul grec Iacob Eraclid (Ioan) Despot, care trăise la diferite curţi europene şi la Istanbul. Ajuns în sfatul domnesc, el se plasează în fruntea unui complot, descoperit însă.
În plan extern, Alexandru Lăpuşneanu avea strânse legături cu Polonia, acestea fiind bazate pe jurământul de vasal depus regelui. Faptul l-a alarmat pe sultan, care nu voia să împartă cu regele polon puterea asupra Moldovei. De aceea, el intenţionează la început să-l detroneze pe Alexandru Lăpuşneanu şi să ia măsuri pentru păstrarea stăpânirii asupra Moldovei. Ulterior, după ce regele polon îl asigură pe sultanul Suleyman că nu doreşte să se amestece în treburile Moldovei şi confirmă aceasta în noul tratat turco-polon, renunţând la drepturile sale de suveran în principat, Alexandru Lăpuşneanu este acceptat de turci. Ca să câştige încrederea lui Suleyman Magnificul, noul domn a sporit haraciul de la 20 până la 30 mii de galbeni. Ionaşcu, feciorul domnului, a fost trimis la Constantinopol în calitate de ostatic, iar în capitala ţării, ca şi mai înainte, a rămas o garnizoană de ieniceri. Riscul unei confruntări cu sultanul era foarte mare şi domnul este nevoit să colaboreze. În 1553-1554, la porunca sultanului oştile moldoveneşti sunt trimise în Ţara Românească pentru a-i înlătura pe domnii munteni, învinuiţi de legături cu Imperiul Habsburgic [6]. În 1559 şi 1560 domnului i-au fost trimise circa 30 de firmane cu ordine de a participa la acţiunile militare ale sultanului, de a furniza informaţii privind statele vecine, de a trimite pentru nevoile oştii otomane produse agricole.
În 1558, după multe încercări, domnul şi-a redobândit cu acordul sultanului, feudele Ciceiul şi Cetatea de Baltă. În aceste condiţii raporturile cu Polonia au fost şi ele deosebite. Chiar la începutul domniei, în iunie 1553, Lăpuşneanu a depus din nou jurământul de credinţă înaintea trimişilor regelui Sigismund al II-lea August, la Hărlău. Conform actului de jurământ, Alexandru Lăpuşneanu s-a angajat oficial în sistemul relaţiilor vasalice faţă de regele polon. Sigismund al II-lea, care ţinea mult la relaţiile paşnice cu Poarta şi care avea temeri privind includerea Moldovei în componenţa Imperiului Otoman şi apariţia la hotarele de sud ale regatului a unei noi provincii turceşti, îi recomandă domnului să respecte cu fidelitate toate somaţiile Istanbulului [7].
În acelaşi timp, în primele zile după ocuparea tronului, Alexandru Lăpuşneanu a încercat o apropiere de imperiali, care însă l-au tratat cu neîncredere, socotindu-l doar om al regelui Poloniei [8].
Deoarece n-a găsit sprijin din partea imperialilor de a lupta împotriva turcilor, Alexandru Lăpuşneanu, începând cu anul 1553, s-a conformat politicii suzeranilor săi poloni şi otomani [9].
În anii primei domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu a avut loc un nou schimb de solii între Moscova şi Suceava. Relaţii specifice se instituie cu “frăţia din Lvov” – organizaţie ortodoxă a ucrainenilor, constrânsă de catolici. Alexandru Lăpuşneanu proteja frăţia, o ajuta cu bani, contribuind la construcţia la Lvov a unei biserici ortodoxe, numită ulterior în izvoare volohă sau voloşească [10].
Încordarea treptată a relaţiilor cu imperialii, atitudinea duplicitară a regelui Poloniei în raport cu vasalul său şi cu pretendenţii rivali ai acestuia, Despot şi Dimitrie Wisniowiecki şi lipsa de ajutor din partea lui Suleyman Magnificul, implicat în războiul cu Persia au dus în cele din urmă la sfârşitul primei domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu.
În 1561, fiind susţinut de Habsburgi şi de magnatul polonez O.Laski, Despot dă năvală în Moldova şi în noiembrie, la Verbia, pe Jijia de lângă Dorohoi [11], îl învinge pe Alexandru Lăpuşneanu, care cu puţini boieri credincioşi lui şi cu resturile oştii, se retrage la Chilia de unde ajunge apoi cu soţia şi copiii la Istanbul. Îl aştepta un exil – la оnceput оn cetatea Iconia (Konia) din Anatolia, apoi la Alep оn Siria.
După ce obţine iarăşi, prin daruri mari, la 24 octombrie 1563 bunăvoinţa demnitarilor Porţii, Alexandru Lăpuşneanu primeşte оnsemnele specifice: calul, sabia, steagul de оnvestitură şi caftanul de domnie nouă. În prima zi de noiembrie porneşte spre Moldova şi peste câteva zile Despot cădea sub buzduganul lui Ştefan Tomşa, ce pretindea la domnie, dar sultanul îl susţine pe Alexandru Lăpuşneanu.
În a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu, de numai patru ani (1564-1568), politica externă a Moldovei e tot mai subordonată intereselor Porţii. Regelui polon, care propusese sultanului de a numi de acum înainte domnii prin înţelegere mutuală, i s-a declarat că Moldova a fost demult ocupată de către turci şi că sultanul este liber să numească singur voievozii. Imixtiunea directă a Porţii în treburile interne şi externe ale Moldovei în anii celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu marchează începutul unei noi trepte în intensificarea stăpânirii otomane în ţară. Au fost întreprinse unele acţiuni de demantelare la unele cetăţi mai importante (Neamţ, Hotin), dar ele n-au fost de proporţii, cum s-a susţinut în istoriografia mai veche [12]. Capitala ţării este transferată de la Suceava, oraş fortificat şi situat în nordul Moldovei, la Iaşi, localitate lipsită de fortificaţii, în schimb aflându-se mai aproape de cetatea Bender. Ca şi strămutarea capitalei Ţării Româneşti de la Târgovişte la Bucureşti, aşa şi a Moldovei de la Suceava la Iaşi urmărea şi apropierea ţărilor române de hotarele Imperiului Otoman. În toamna anului 1566 aici s-a serbat venirea la putere a noului sultan Selim al II-lea (1566-1574). În curând, din ordinul acestuia, oastea moldovenească participă la campaniile din Tran¬silvania оmpotriva austriecilor [13].
Epoca lui Alexandru Lăpuşneanu se conturează în istorie ca o epocă favorabilă dezvoltării artei, în special arhitecturii. Domnul a înălţat mănăstirile Slatina, unul din cele mai reprezentative monumente ale veacului al XVI-lea, şi Pângăraţii. Sfinţirea mănăstirii Slatina, începută în 1554, s-a făcut cu mare fast de către un sobor de 116 preoţi, în frunte cu mitropolitul Grigore Roşca. A rezidit Bistriţa Muşatinilor, a făcut adausuri la Putna, la biserica Bogdana din Rădăuţi, a ridicat un turn-clopotniţă la Suceava. A dăruit numeroase odoare de preţ, argintării, clopote, broderii, cărţi nu numai în ţară, ci şi în afară: la Lvov, în Serbia, la Athos.
“În al patrulea an din domnia lui a doua, Alexandru a căzut în boală rea şi de moarte” – scrie cronica – “şi prevăzându-şi moartea a chemat pe căpeteniile bisericii şi pe preoţi şi pe toţi cei ce erau în dregătorii şi le-a împărtăşit multe învăţături dumnezeieşti şi a dat schiptrul singurei stăpâniri fiului său Bogdan” [14]. Peste câteva zile, în pragul morţii “şi-a schimbat numele în Pahomie, intrând în dumnezeiescul şi îngerescul chip”, adică s-a călugărit. A murit la 11 martie 1568 cu acest nume, luat după cel adevărat de botez, Petru, şi a fost îngropat la Slatina la 14 martie , acelaşi an. Grigore Ureche adaugă unele amănunte, al căror miez de adevăr e greu de desluşit azi. Călugărirea s-ar fi făcut, după el, într-un moment când domnul leşinase şi era “mai mult mort decât viu”. Trezindu-se ar fi zis “că de se va scula va popi şi el pe unii” [15]. Speriaţi de această ameninţare “episcopii şi boierii… şi mai cu dinadinsul Roxanda, doamna-sa”, l-ar fi otrăvit. Adevărul asupra faptelor consumate în palatul domnesc în martie 1568 nu-l vom şti, poate, niciodată.
Astfel, cu toate că a domnit relativ puţin şi într-o perioadă deosebit de zbuciumată, Alexandru Lăpuşneanu s-a impus ca un experimentat om politic, realist, ambiţios şi deosebit de activ, aşa cum au fost, în general, principii Renaşterii. Aidoma lor, voievodul moldav ştia că “fericit este acela care-şi potriveşte modul de a proceda cu timpul”. Totodată, Alexandru Lăpuşneanu a fost un apărător al credinţei creştine, fapt menţionat şi de cardinalul Commendone, care nota că voievodul a ştiut să păstreze “cu multă credinţă ritul credinţei creştine, aşa cum l-au primit de la greci” [16].
1. Hurmuzaki, E. Documente, Supliment II vol. I. – P. 193-198.
2. Ureche, Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei, în “Letopiseţul Ţării Moldovei”.– Chişinău, 1990. – P. 87.
3. Călători străini, II. Bucureşti, 1970, p. 170.
4. Cronicile slavo-române publicate de Ion Bogdan, ed. P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1958, p. 115-123.
5. Hurmuzaki, E. Documente, vol. VIII, nr. LXXXIX, p. 68; Holban, Th. Documente externe (1552-1561), în “Studii, revistă de istorie”, 1965, nr. 3, p. 673.
6. Bejenaru, N.C. Politica externă a lui Alexandru Lăpuşneanu. Iaşi, 1935, p. 41-49; 78-79; Iorga, N. Istoria armatei româneşti. Bucureşti, 1970, p. 161-162.
7. Corfus, Ilie. Documentele polone privitoare la istoria Romвniei culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea. Bucureşti, 1983. – P. 166-177).
8. Istoria Romanilor, vol. IV. Bucureєti, 2001, p. 457.
9. Ibidem.
10. Hurmuzaki, E. Documente, supl. II, vol. I, p. 205; Corfus, Ilie. Op. cit., p. 148, 199; 202-206; Hurmuzaki, E. Documente, supl. II, part. 1, p. 396-414.
11. Pungă, Gh. Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu. Iaşi, 1994, p. 169; Călători străini, v. II, p. 123-125.
12. Istoria Românilor, vol. IV, p. 462.
13. Documente turceşti privind Ţările Române, vol. I, p. 73, 82, 84.
14. Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. – Bucureşti, 1959. – P. 135, 147.
15. Ibidem. – P. 100-101.
16. Călători străini, vol. II, p. 382.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.115-119.