Bogdan III
1504, iunie 30 – + 1517, aprilie 22
După moartea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la tronul ţării urcă Bogdan, singurul fiu legitim supravieţuitor al marelui domn şi al doamnei Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos. Se născuse la 16 iunie 1479 şi a fost botezat Bogdan-Vlad, în amintirea bunicilor săi Bogdan al II-lea din Moldova şi Vlad Dracul din Ţara Românească. Cea dintâi ştire documentară sigură despre Bogdan o aflăm într-o scrisoare a medicului veneţian Matteo Muriano care-l îngrijea pe Ştefan cel Mare. El scria la 7 decembrie 1502, din Suceava, că Bogdan, un “tânăr de circa 25 de ani” (în realitate avea 23) calcă pe urmele tatălui său, e modest şi sfios ca o domnişoară, viteaz, prieten al virtuţii şi al oamenilor virtuoşi” [1]. Din 1498 este asociat la domnie şi e numit în documente doar Bogdan, adăugându-i-se şi titlul de voievod.
Situaţia politică din Moldova în ajunul urcării pe tron şi în primii ani de domnie era destul de încordată. Însăşi succesiunea la tron a lui Bogdan se anunţa ca o problemă cu destule complicaţii. Încă din ianuarie 1504, când moartea voievodului era iminentă, îşi înaintau pretenţiile la tron mai mulţi candidaţi susţinuţi de Poartă, de Polonia sau Ungaria. Dar marele voievod l-a preferat pe fiul său legitim Bogdan.
Doctorul lui Ştefan cel Mare Leonardo de Massari ne descrie într-o scrisoare, cu bogate amănunte, scena care precede moartea bătrânului domn. Massari consemnează neînţelegerea dintre “principalii boieri” cu privire la alegerea noului domn, unii dorindu-l pe Bogdan, alţii pe cel adus de turci (istoricii l-au identificat cu viitorul Ştefan Lăcustă, domn în 1538-1540). Fiind informat despre opoziţia boierească contra lui Bogdan, Ştefan a poruncit să fie dus оn cвmpie şi acolo i-a tăiat pe capii opoziţiei (din documente nu urmează că au fost decapitaţi mari dregători, deci în fruntea grupărilor boiereşti erau boieri mici). În rezultat, boierii l-au ales pe Bogdan, pe care Ştefan l-a aşezat în scaunul său şi toţi i-au jurat acestuia credinţă. “Astfel, înaintea morţii, şi-a făcut fiul voievod, apoi s-a întors în patul său şi în două zile şi-a dat duhul şi a murit” [2]. Deci, întronarea lui Bogdan trebuie să se fi făcut pe la 30 iunie 1504.
Însă Bogdan al III-lea, poreclit “cel Orb”, care se pare că suferise doar de o boală de ochi, nefiind deci orb, întâmpină în primele zile ale domniei, rezistenţa opoziţiei boiereşti. Din Polonia era ameninţat încă de acel fiu al lui Ilie şi de fiul lui Alexandru al II-lea. Situaţia din ţară îl impune să încheie un compromis cu o mare parte din boieri, lăsându-i în sfatul domnesc pe unii reprezentanţi ai opoziţiei, inclusiv pe căpetenia ei Luca Arbore, portarul de Suceava, care începuse să joace un rol considerabil în viaţa politică a ţării. Opoziţia boierească din ţară şi din afara ei era susţinută de regele polon Alexandru I.
Pentru a contracara opoziţia boierească şi politica expansionistă a Poloniei, Bogdan a iniţiat o apropiere de curtea de la Cracovia.
Noul domn încearcă, încă în 1505, să stabilească legături dinastice cu regele polon. Din iniţiativa lui Bogdan a fost încheiată, prin intermediul logofătului Tăutu, o înţelegere preliminară cu privire la căsătoria lui cu principesa Elizabeta, sora regelui. Bogdan a consimţit să întoarcă în mod formal Pocuţia Regatului Polon, pentru împăcarea orgoliului regal. Însă noul rege al Poloniei Sigismund I (1506-1548) respinge căsătoria proiectată, păstrând Pocuţia. Ca urmare încep campaniile militare ale Moldovei pentru reocuparea acestei regiuni, care continuă până în 1510. Pocuţia trece dintr-o mână în alta. Emigraţia boierească înaintează noi pretendenţi la domnie. Astfel, boierii ce-şi găsiseră azil în Ţara Românească îl susţineau pe Roman Pribeagul, iar cei din Polonia pe Petru Mвnja. Mai târziu, un alt pretendent, numit Trifăilă, susţinut de domnul Munteniei Neagoe Basarab, este ucis de oştenii lui Bogdan Vodă la Vaslui (1514). Aceste rivalităţi la scaunul domnesc au creat o stare de frământări în ţară, menţionate şi în cronici [3].
Temându-se că Bogdan, din cauza conflictului cu Regatul Polon, va fi nevoit să se apropie de Imperiul Otoman, regele maghiar îşi asumă din nou rolul de mediator în diferendul dintre Polonia şi Moldova. În 1509 se оncep convorbirile care s-au încheiat în anul următor prin semnarea la 22 ianuarie a unui tratat de pace moldo-polon [4]. Tratatul a fost încheiat din partea Moldovei prin logofătul Tăutu, pârcălabul de la Roman Isac şi boierii Ivancin şi Petrică. În martie acelaşi an tratatul este ratificat de către Bogdan al III-lea şi Sigismund. Ambele părţi s-au obligat să nu intre în coaliţii ostile şi să facă schimb de informaţii referitoare la dislocarea trupelor otomane. Bogdan nu trebuia în nici un fel de condiţii să acorde ajutor sultanului sau să treacă de partea lui. În caz de mare pericol din partea Imperiului Otoman, Sigismund garanta domnului adăpost şi ajutor. Dar din cauza problemelor teritoriale nerezolvate, multe articole ale tratatului erau îndoielnice.
Pocuţia, fiind reanexată Poloniei, a rămas şi mai departe obiect de litigiu. În continuare Bogdan este atras în cadrul luptelor interne pentru tron din Imperiul Otoman. El s-a pomenit într-o situaţie extrem de complicată: pe de o parte sultanul Bayazid al II-lea, care оi cerea, ca unui tributar ce era, să acorde sprijin moştenitorului desemnat de el Ahmed, iar pe de alta – Selim, fiul mai mic al stăpânului de la Istanbul, care în calitate de pretendent se străduia să-l atragă pe domn în tabăra sa.
La insistenţa sultanului, Bogdan s-a decis să-i sprijine pe Baiazid şi pe Ahmed. Drept răspuns, Selim trimite în 1510 tătarii din Crimeea împotriva Moldovei. Cu toate că tătarii au fost înfrânţi de oastea moldavă, Selim, ocupând în mai 1511 Chilia şi Cetatea Albă, ameninţa nemijlocit ţara. Soliile trimise la Cracovia şi Buda după ajutoare s-au întors cu nimic.
După înfrângerea din 3 august 1511 la Corlu a oştilor lui Selim, la Suceava sosesc solii lui Bayazid cu cerinţa categorică ca oştile moldave să atace forţele militare ale lui Selim, astfel că domnul moldovean atacă oştile răzleţite ale lui Selim şi ale adepţilor lui. Totodată el trimite prin scrisoarea de răspuns la Istanbul şi informaţii din regiunea Europei Centrale.
La răscrucea anilor 1511-1512 corelaţia de forţe din Imperiul Otoman se schimbă în favoarea lui Selim. În aceste condiţii Bogdan restabileşte în ianuarie 1512 contactele cu acesta şi cu tătarii din Crimeea. Politica de manevrare a domnului între rivalii la scaunul sultanului se termină în aprilie 1512, când Selim, având susţinerea ienicerilor, ia puterea. Domnul îi trimite cadouri şi suma tributului, care se măreşte de la 5 000 la 8 000 de galbeni [5].
E necesar de subliniat că în tradiţia istorică e răspândită ver¬siunea închinării Moldovei Imperiului Otoman în perioada domniei lui Bogdan al III-lea, ea fiind lansată încă de cronicarii moldoveni. Astfel, Grigore Ureche înregistrează în letopiseţul său: “Pe învăţătura tătâne-său, a lui Ştefan Vodă, trimis-au la împărăţia turcilor pre Tăutul, logofătul cel mare, cu slujitori, pedestrime, dorobanţi, de au dus birul, zece poveri de bani şi s-au închinat cu toată ţara la sultan Suleimanu împăratul turcescu” [6].
Dimitrie Cantemir completează în “Descrierea Moldovei” cele scrise de Gr. Ureche despre vechiul acord încheiat de către Bogdan al III-lea. După D. Cantemir în al 7-lea an al domniei, adică în 1511, Bogdan semnează cu sultanul acordul în următoarele condiţii: “Să dăruiască anual patru mii de galbeni, patruzeci de cai şi douăzeci şi patru de şoimi de vânătoare, însă nu sub formă de tribut, ci ca semn de închinare, iar dacă sultanul va porni asupra cuiva cu război, apoi să trimită în oastea lui patru mii de moldoveni, pentru a face drumuri şi a repara poduri” [7]. Se pare că evenimentele politice şi militare din anii 1511-1512 cauzate de luptele pentru tron din Imperiul Otoman au intrat în tradiţia istorică privind “închinarea” Ţării Moldovei Porţii Otomane. Ea se bazează pe acţiunile intense ale lui Bogdan în cadrul conflictului din Imperiul Otoman precum şi pe desele solicitări de ajutor ale domnului, contra pericolului otoman, adresate Poloniei.
În rest, pe plan intern şi extern domnia lui Bogdan a fost liniştită. Selim I (1512-1520), fiind angajat în campaniile din Asia şi Africa de Nord, nu avea nevoie de serviciile militare ale domnului moldovean. Stabile au fost şi raporturile cu vecinii europeni. O deplină înţelegere, se vede, a domnit între tron şi sfatul domnesc, în care nu s-a făcut nici o schimbare esenţială. Grigore Ureche laudă astfel figura urmaşului lui Ştefan cel Mare: “Că nu în beţii, nici în ospeţe petrecea ci ca un stejar străjer în toate părţile priveghea, să nu se ştirbească ţara ce-i rămăsese de la tată-său” [8]. Bogdan face parte din categoria acelor domni care au ştiut să păstreze cu demnitate şi să transmită mai departe moştenirea primită.
Renunţând în 1510 la logodnica sa regală, Bogdan se căsătoreşte cu Nastasia, moartă în 1512 şi îngropată în mănăstirea Dobrovăţ. În 1513 Bogdan se va recăsători cu Ruxandra, fiica lui Mihnea cel Rău, fostul domn al Ţării Româneşti, fără să aibă copii cu ea, ca şi cu prima soţie. Copii are cu Stana. În 1506 se născuse Ştefăniţă. Stana mai aduce apoi pe lume pe Petru (mort în 1526), Ilie (mort în 1516), Pătraşco (mort târziu, fără copii), pe Marica (moartă în 1548) şi două fete cu numele de Ana.
Bogdan al III-lea moare la 22 aprilie 1517, la numai 38 de ani, în plinătatea forţelor sale şi este înmormântat la Putna, mănăstirea ctitorită de tatăl său, în pronaosul cel mare din partea dreaptă.
1. Hurmuzaki, E. Documente, vol. VIII. – P. 36. Călători străini despre Ţările Române, V.I. – P. 143.
2. Esarcu C. Ştefan cel Mare, documente descoperite la Veneţia. Bucureşti, 1874, p. 103.
3. Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, ed. P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959, p. 192-193.
4. Hurmuzaki E. Documente. Suplimentul II, vol. I, p. 1-2; Costăchescu M. Documente moldoveneşti de la Bogdan voievod (1504-1517). Bucureşti, 1940, p. 454-460.
5. Hurmuzaki, E. Documente, vol. II, part. 3. – P. 171.
6. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldove, în “Letopiseţul Ţării Moldovei”. Chişinău, 1990. – P. 66.
7. Cantemir, Dimitrie. Descrierea Moldovei. Chişinău, 1975. – P. 70, 103; Hurmuzaki, E. Documente. Suplimentul I, vol. I. – P. 396-397.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.102-105