Alexandru cel Bun
1399, aprilie 23 (se proclamă domn, domneşte efectiv din 29 iunie 1400)* – 1432, ianuarie 1
După cum s-a arătat deja în eseul precedent, data începutului domniei lui Alexandru cel Bun este pentru prima oară consemnată cu destulă precizie în unele scrieri cronicăreşti din ţară, iar informaţiile documentare permit, tot cu destulă precizie, de a data la fel sfârşitul domniei şi vieţii acestui domn.
Ceea ce se impune a fi observat din chiar primele acte ale noului domn, este revenirea la particula “Io” din titulatura sa [1], introdusă de Roman I dar abandonată de Ştefan I şi Iuga. Aceasta însemna nu numai o preluare de către Alexandru cel Bun a programului politic al tatălui său, orientat spre o domnie autoritară de tradiţie bizantino-teocratică, ci şi o legitimare spirituală a aflării sale în fruntea ţării, obţinută la Constantinopol. În acest sens ar vorbi rezolvarea deja către vara lui 1401, a litigiului bisericesc dintre Suceava şi Constantinopol, care fusese provocat de politica bisericească şi propolonă a lui Ştefan I.
Şi în problema orientării bisericeşti a ţării, Alexandru cel Bun a preluat politica tatălui său. Numai că dacă acesta a vrut să legitimeze spiritual independenţa şi suveranitatea Moldovei prin recunoaşterea autorităţii Mitropoliei Maurovlahiei în frunte cu grecul Ieremia, apoi Alexendru cel Bun a căutat să aducă în concordanţă numele mitropoliei şi acel al ţării sale, pe care, în corespondenţa cu Patriarhia ecumenică şi-a numit-o Moldovlahia. Se urmărea, aşadar, crearea unei mitropolii “naţionale”, caracterul acesta al ei fiind accentuat şi prin numirea în funcţia de mitropolit a episcopului Iosif, de acelaşi neam cu domnul Moldovei. Recunoaşterea oficială a Mitropolitului Moldovlahiei în frunte cu Iosif a avut loc în luna iulie 1401 [2], perioada pregătitoare, inclusiv demersul lui Alexandru cel Bun, negocierile la subiect ş.a., fiind, desigur, anterioare acestei date, neexceptându-se, poate, chiar întregul an 1400. Instituirea mitropoliei autonome a Moldovei a constituit o realizare indispensabilă afirmării suveranităţii domniei în exercitarea puterii în interiorul ţării şi în relaţiile cu alte state.
Din motive lesne de înţeles, preluarea domniei de către Alexandru cel Bun nu a fost agreată nici de Vladislav al II-lea Jagiello, nici de Vitold, care au încurajat, dacă nu au susţinut direct, intenţia lui Ivaşcu, fiul lui Petru I, de a interveni în Moldova în vederea acaparării domniei. Înainte de 25 martie 1400, acesta, aflându-se la Berest, şi punând chezăşie pentru Roman în faţa lui Vladislav al II-lea şi Vitold, mai semna un act prin care aducea la cunoştinţă “că măreţul domn, Vladislav... şi măreţul cneaz, Vitold... s-au milostivit cu mine, m-au luat lor ca slujitor”. Drept recompensă, semnatarul documentului făgăduia să le fie credincios şi să le slujească “în toate locurile, fără înşelăciune, fără viclenie”. În cazul “când Dumnezeu mă va ajuta să fie domn şi voievod în ocina mea, în Ţara Moldovei – scria în continuare Ivaşcu –, făgăduiesc şi le dau această carte, că le voi sluji... şi să le fiu credincios şi cu toţi boierii mei moldoveni şi cu toată Ţara Moldovei şi să stăm pe lângă dânşii, în veci, şi să nu fim contra lor niciodată şi afară de dânşii să nu căutăm alţi domni, fără înşelăciune şi fără viclenie”, în plus mai făcând şi unele cedări teritoriale şi renunţând la partea rămasă neachitată din suma împrumutului pe care regele polon îl luase încă de la tatăl lui Ivaşcu [3]. Este evident, că în urma evenimentelor care au însoţit venirea la domnie a lui Alexandru cel Bun, regele Poloniei şi-a pierdut titlul său de suzeran al Moldovei şi prin pregătirea lansării lui Ivaşcu, deja în bloc cu Vitold, Vladislav al II-lea încerca să restabilească starea anterioară. S-a încercat şi aplicarea în practică a prevederilor din actul omagial al lui Ştefan I, când boierii semnatari ai lui se obligau să rămână credincioşi regelui chiar şi atunci când voievodul lor s-ar abate de la această credinţă. În acest sens, prezintă interes actul personal al boierului Costea Valahul, din 1402, care se închina cu omagiu regelui Poloniei, promiţându-i că “dacă voievodul cândva ar vrea să facă ceva sau să se scoale împotriva domnului, regelui Vladislav”, el nu se va scula, nici va începe ceva, nici nu va sta pe lângă dânsul “împotriva domnului meu, regele mai înainte scris”, ci va sta cu acesta “împotriva tuturor duşmanilor săi”. Mai mult chiar, atunci când boierul în cauză ar fi auzit “că s-ar pune ceva la cale contra domnului meu, regele, şi pentru nenorocirea lui, îl voi înştiinţa de toate vorbele”. Semnatarul documentului promitea aceleaşi lucruri la fel şi în numele fraţilor săi pe care ar fi putut să-i atragă de partea sa [4].
Toate cele de mai sus au rămas însă fără urmări, soarta de mai departe a lui Ivaşcu fiind necunoscută, iar boierul în cauză, se pare, a revenit în ţară fără a-i afecta domnia lui Alexandru ce Bun. Căci pregătirile tutelate de Vladislav al II-lea în vederea schimbării situaţiei din Moldova în favoarea Regatului Poloniei au întârziat, Alexandru cel Bun fiind deja aşezat în scaun. Nu este exclus că toate pregătirile menţionate mai sus urmăreau scopul de a-l intimida pe noul domn şi a-l face mai receptiv faţă de rege în condiţiile când acesta, afectat de consecinţele morţii prematuri a Jadwigăi, riscând să-şi piardă coroana Poloniei, nu putea întreprinde nimic hotărât împotriva noului domn al Moldovei. Când însă Vladislav al II-lea, în 1401, a trecut peste dificultăţile acestea, deja Alexandru cel Bun nu putea neglija redresarea situaţiei vecinului polon, astfel că, la 12 martie 1402, aflându-se în capitala ţării, Suceava, el semna un act adresat regelui Poloniei prin care “amintindu-şi” de înaintaşii săi, Petru voievod şi tatăl său Roman voievod, făgăduia să-i slujească, să-l sfătuie şi să-i dea ajutor “iubitului nostru domn, Vladislav, regele Poloniei” precum şi copiilor acestuia şi coroanei polone. Dar făcea acest lucru doar “văzând mila scumpului nostru domn, rege, către noi”. Slujba, ajutorul şi sfatul erau făgăduite împotriva oricărui duşman al regelui, “neexceptând niciodată pe nimeni”. Atrage atenţia la fel promisiunea “să nu căutăm alt domn, afară de regele Poloniei şi coroana polonă” [5]. De remarcat că în document nici nu este menţionată voinţa boierilor, ceea ce ar însemna că în raporturile cu suzeranul său polon domnul moldovean îşi revendica dreptul excepţional de a decide în calitatea sa de suveran al ţării sale şi suzeran al boierilor ei. Se mai face observat şi faptul că Alexandru cel Bun nu-l menţionează pe Ştefan I printre acei, ai căror exemplu îl urma, recunoscând suzeranitatea polonă. Înseamnă că Alexandru cel Bun excludea acel model al relaţiilor moldo-polone, care fusese aplicat în domnia acestuia.
Este adevărat că numele lui Ştefan apare în actul care a însoţit omagiul personal al lui Alexandru cel Bun, depus în mâinile lui Vladislav al II-lea abia la 1 august 1404, deplasându-se pentru aceasta la Cameniţa, pe malul stâng al Nistrului. Cei cărora li se supunea domnul moldovean sunt numiţi, în documentul respectiv, însă “prietenii noştri buni”, în timp ce Vladislav s-a învrednicit doar de formula “iubitul nostru rege”, fără a i se atribui calitatea de domn, cum era numit el în toate documentele vasalice anterioare, inclusiv în actul din 12 martie 1402. Documentul nu mai reproduce nici obligaţia domnului moldovean de a nu-şi căuta şi nu a avea alt domn decât regele Poloniei. Este de remarcat şi faptul că cei 15 boieri care-l însoţeau pe Alexandru au fost incluşi în diploma domnească, fără ca lor să li se rezerve un capitol aparte sau fără ca ei să depună omagiu separat [6]. Astfel, actul în cauză se prezintă mai degrabă ca un tratat paritar, echitabil, în care recunoaşterea suzeranităţii regelui polon se prezintă mai degrabă ca o formalitate, ca un tribut tradiţiei anterioare şi nu reflectă o stare de lucruri reală. Alexandru se prezintă, în schimb, ca purtător al suveranităţii domniei pe care o deţinea, atât în raport cu boierii ţării cât şi cu partenerul său polon. Prin actul de la Cameniţa, Alexandru cel Bun a pus temelia relaţiilor reciproce de alianţe şi colaborare cu Vladislav al II-lea Jagiello, sperând, prin intermediul acestuia, să-şi asigure şi relaţii echitabile cu Vitold, precum şi un sprijin esenţial în relaţiile cu Sigismund de Luxemburg. De relaţii trainice cu Moldova avea nevoie şi regele polonez, care trebuia să ţină piept rivalităţii cu regele Ungariei, acesta folosind ca instrument de presiuni asupra Poloniei Ordinul teutonilor din Prusia, care-i erau aliaţi.
Stabilitatea în politica externă a Moldovei ar explica lipsa de informaţii, pentru o mare durată de timp, despre implicarea lui Alexandru cel Bun în unele evenimente de anvergură cu participarea puterilor vecine. Doar în 1406, un detaşament de moldoveni a participat de partea lui Vitold la atacul întreprins de acesta asupra Smolenskului[7]. Totodată, anumite nereguli sunt semnalate doar în raporturile cu Ungaria, regele căreia semnalează “răutatea dinainte plănuită de către nişte pizmaşi nelegiuiţi ai noştri şi ai regatului nostru şi năvălitori, care au venit din Moldova”[8], deşi în cazul concret ar putea fi vorba doar de unele conflicte de frontieră dintre cele două state, fără ca acestea să caracterizeze o dominantă în relaţiile dintre ele.
Este greu de observat motivele care l-ar fi determinat pe Alexandru cel Bun, asistat de tocmai 28 de boieri, să se prezinte la Liov şi să înnoiască, la 6 octombrie 1407, cartea “ce am dat măriei sale (Vladislav al II-lea – n.n.) în Cameniţa, când ne-am supus şi am dat scris măriei sale, să ţinem aceasta veşnic… şi nestricat niciodată”. Spre deosebire de actul precedent, aici regele este numit “domnul nostru”[9]. Se pare că evenimentul a fost determinat de dispariţia lui Bogdan, fratele domnului Moldovei, asociat până atunci la domnie. Dar acesta nu era unicul frate al lui Alexandru cel Bun care, până la data respectivă, se mai afla în viaţă. Căci, şi după dispariţia lui Bogdan, în formula “dar după viaţa noastră, cine va fi domn al Ţării Moldovei”, folosită obişnuit în majoritatea actelor lui Alexandru cel Bun, a continuat să figureze sintagma “din fraţii noştri” [10]. Ea dispare din formularul actelor lui Alexandru cel Bun doar după 5 aprilie 1412, când este scrisă ultima dată [11]. Cine ar mai fi fost printre fraţii lui Alexandru cel Bun care s-ar mai fi aflat în viaţă până la vremea menţionată?
Sigur că nu era vorba de Iuga, care murise către acelaşi an 1407, când a fost introdus în Pomelnicul mănăstirii Bistriţa [12]. Să ne amintim că Roman I a avut 5 feciori, patru dintre care – Ştefan, Iuga, apoi Alexandru împreună cu Bogdan – sunt figuranţi frecvenţi în documentele vremii. Unicul dintre ei, menţionat doar o singură dată, la 18 aprilie 1397 [13] de Ştefan I, a fost Mihail, despre care ulterior nu mai deţinem nici o informaţie. Din ordinea în care s-au perindat în scaun Ştefan şi Iuga, ar urma că Mihail era mai mic decât ei şi ar fi putut pretinde scaunul doar după Iuga, în cazul, desigur, când acesta nu ar fi avut copii.
Eventualitatea dobândirii scaunului de către Mihail a fost spulberată însă de înlocuirea forţată a lui Iuga cu Alexandru cel Bun, asistat de Bogdan. Ţinându-se cont de înrudirea primilor trei feciori ai lui Roman I cu familia princiară lituaniană, era firesc ca, în noile condiţii, Mihail să-şi găsească adăpost la rudele sale – Vladislav al II-lea sau Vitold –, tot aşa cum o făcuse o altă rudă a acestora – Ivaşcu, fiul lui Petru I Muşatinul, care era cumnat regelui Poloniei. Tendinţele suverane manifestate de Alexandru cel Bun în actul de la Cameniţa nu-l mai satisfăceau pe Vladislav al II-lea, care ar fi cerut acum, în 1407, modificarea statutului domnului Moldovei, ameninţându-l cu lansarea împotriva lui a lui Mihail sau chiar întreprinzând paşi concreţi în acest sens, cum o făcuse în cazul lui Ivaşcu în primăvara lui 1400. Aceasta l-ar fi făcut pe Alexandru cel Bun să se resemneze în faţa pericolului, prezentându-se la Liov şi depunând noul omagiu despre care am vorbit mai sus.
Revenit în cadrul relaţiilor de vasalitate-suzeranitate cu regele Poloniei, Alexandru cel Bun a aderat făţiş la tabăra polonă, ceea ce i-a acutizat relaţiile cu regele maghiar Sigismund de Luxemburg. La 20 decembrie 1409 acesta semna alianţa cu Ordinul teutonilor, îndreptată împotriva blocului tutelat de Vladislav al II-lea. În cadrul proiectului războinic ungaro-teuton, Ungariei îi revenea sarcina de a ataca Polonia dinspre sud, ocupând în prealabil Rusia Roşie (Mică), Podolia şi Moldova [14]. Este greu de supraapreciat pericolul apărut nu numai pentru Moldova. El nu l-a lăsat indiferent nici pe Mircea cel Bătrân care, în 1409, a reconfirmat privilegiul comercial acordat negustorilor din Liov, în timp ce Vladislav al II-lea manifesta interesul de a confirma înţelegerea anterioară cu domnul Ţării Româneşti [15]. În situaţia creată, lipsit de posibilitatea de a manevra, Alexandru cel Bun a trebuit să-şi îndeplinească îndatoririle pe care şi le asumase faţă de suzeranul polon. Detaşamente moldoveneşti au fost trimise în tabăra oastei polono-lituaniene şi au participat la bătălia hotărâtoare cu oastea cruciaţilor teutoni, care s-a dat la 15 iulie 1410 la Grünwald şi care s-a încheiat cu înfrângerea dezastruoasă a aliaţilor lui Sigismund de Luxemburg [16].
În continuare, însă, regele Poloniei a acceptat implicarea sa în negocierile cu regele Ungariei vizând nu numai teritoriile disputate de părţi ale Rusiei Mici şi Podolici, ci şi ale Moldovei. Şi de data aceasta, Vitold a trecut de partea lui Sigismund de Luxemburg, reclamându-şi titlul de rege şi coroana regală pentru Lituania. Avându-l pe acesta ca intermediar, negocierile ungaro-polone s-au încheiat cu semnarea, la 15 martie 1412, a tratatului secret de la Lublau. În articolele tratatului, Moldova era interpretată în aceeaşi termeni ca şi Galiţia şi Podolia, care se aflau în stăpânirea necondiţionată a coroanei polone. Lui Vladislav al II-lea i se recunoşteau drepturile viagere de stăpânire a lor, cu o singură condiţie: ca suzeran al domnului Moldovei, el trebuia să-l forţeze pe Alexandru cel Bun să vină cu oastea sa în ajutorul lui Sigismund de Luxemburg dacă acesta ar fi fost atacat de turci. În cazul când domnul Moldovei nu ar fi îndeplinit cele prevăzute, semnatarii tratatului urmau să intervină militar în ţara lui, să-l destituie şi să împartă Moldova, urmând o linie dreaptă care începea în munţii din nord-vestul ei şi cobora spre sud-est până la Marea Neagă, astfel ca partea de apus, cu oraşele Bârlad şi Chilia să-i revină Ungariei, iar cealaltă parte, cu oraşul Iaşi şi Cetatea Albă să-i revină Poloniei [17].
Prevederile tratatului privind eventuala antrenare prin forţă a domnului moldovean într-un război cu turcii, denotă faptul că, la vremea respectivă, Alexandru cel Bun nu voia să se angajeze într-o alianţă antiotomană.
Chiar dacă regele polon a făcut o cedare regelui Ungariei fără intenţia de a admite realizarea ei în practică, căci ea ar fi fost în detrimentul intereselor geostrategice ale Poloniei, care mai risca, în plus, să fie antrenată în confruntările cu turcii, pe care nici Vladislav al II-lea nu le dorea, este clar, că divulgarea conţinutului tratatului de la Lublau nu putea să nu afecteze relaţiile moldo-polone. Căci, în chiar anul precedent, Alexandru cel Bun, fiind presat de suzeranul polon, interesat în reluarea tratatului antiungar cu Mircea cel Bun, îşi reînnoia actul vasalic faţă de Vladislav al II-lea. Aflându-se în târgul Roman, şi confirmând statornicirea sa în limitele prevederilor din actele anterioare, el garanta “că nu vom fi niciodată împotriva sa (regelui – n.n.) şi nici împotriva coroanei polone”, obligându-se să-i stea în ajutor “împotriva regelui Ungariei, şi împotriva fiecăruia dintre duşmanii săi. Şi cine i-ar fi vrăjmaş, acesta este vrăjmaş şi nouă” [18]. Ultima formulă este echivalentă după conţinut cu sintagma “să fim duşman duşmanilor şi prieten prietenilor” folosită de regulă în tratatele paritare încheiate între două părţi egale, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă, că asumându-şi obligaţiuni concrete faţă de un eventual atac ungar asupra Poloniei[19], domnul moldovean încerca o revenire la starea anterioară anului 1407, când suzeranitatea coroanei polone era nu altceva decât o formalizare a relaţiilor echitabile dintre părţi. În favoarea acestei concluzii mărturiseşte cum nu se poate mai bine clauza finală din actul lui Alexandru cel Bun, că toate cele asumate de el vor rămâne trainice “dacă domnul nostru, regele, nu ne va face vreo nedreptate în ţara noastră şi în ocina mea şi în toate hotarele mele” [20].
Prevederile tratatului de la Lublau sunt o mărturie clară că Vladislav al II-lea comisese nedreptăţi faţă de Alexandru cel Bun, nedreptăţi pe care, deja în mai 1411, le bănuia domnul Moldovei. Ca urmare, el s-a văzut liber de a-şi abroga obligaţiunile asumate anterior faţă de regele Poloniei. Mărturie în acest sens ar fi faptul că, pe toată durata domniei ulterioare a lui Alexandru cel Bun, care însumează circa două decenii, nu mai este cunoscut nici un act semnat de el faţă de Vladislav al II-lea Jagiello. Domnul moldovean, altfel spus, şi-a asigurat suveranitatea deplină faţă de fostul suzeran, fără a se lăsa atras sub suzeranitatea lui Sigismund de Luxemburg, deşi s-a apropiat mult de aliatul acestuia, Vitold, căsătorindu-se cu sora lui, Ryngalla [21]. S-ar fi pecetluit, poate, pe această cale, o alianţă cu marele cneaz al Lituaniei, care persista în intenţiile sale de a-şi scoate definitiv ţara de sub tutela formală a lui Vladislav al II-lea, prin transformarea ei în regat autonom. Solidaritatea cu intenţiile acestuia, care venea din partea lui Sigismund de Luxemburg ne-ar oferi un motiv să credem că alianţa dinastică dintre Suceava şi Wilno avea în umbra sa şi nişte relaţii de colaborare antipolonă a lui Alexandru cel Bun cu regele Ungariei.
În luna mai însă, a anului 1420, în cadrul unor acţiuni militare în Ţara Românească şi Transilvania, turcii au atacat şi unele puncte din sudul Moldovei, în special Cetatea Albă [22]. Faptul ar ar da de bănuit că, la acea vreme, domnul moldovean era conştient de pericolul care ar fi apărut pentru ţara sa dacă turcii, după moartea marelui domn Mircea cel Bătrân, ar fi reuşit să-şi supună Ţara Românească. Evenimentele în cauză ar lăsa să se înţeleagă că, la vremea respectivă, Alexandru cel Bun s-a solidarizat cu forţele antiotomane, ceea ce ar fi determinat şi primul atac otoman asupra punctelor strategice ale Moldovei de pe litoralul pontic. În acest sens ar mărturisi şi faptul că, atunci când feciorul lui Mircea cel Bătrân, Mihail, a căzut în luptele cu turcii şi aceştia l-au propulsat pe arena politică a Ţării Româneşti pe Radu Praznaglava, iar forţele antiturceşti din ţară, cu asentimentul lui Sigismund de Luxemburg, l-au acceptat ca domn pe Dan al II-lea, acesta a ajuns în ţară prin Cetatea Albă [23].
Era firesc ca domnul Moldovei nu numai să-l informeze pe Vladislav al II-lea despre atacul turcesc, cerându-i ajutor. Regele polon la rândul său scria lui Sigismund de Luxemburg, informându-l că a dispus recrutarea de trupe în teritoriile sale vecine cu Moldova, o dispoziţie în acest sens fiindu-i dată şi lui Vitold, în timp ce însuşi regele se îndrepta spre ţinutul Sandomir, de unde urma să acceadă în Rusia Mică pentru ca, în caz de nevoie, să intervină direct în ajutorul lui Alexandru cel Bun [24]. Simptomatică este reacţia la eveniment din partea lui Sigismund de Luxemburg. Răspunzând la depeşa omologului său polon, regele Ungariei îl informa pe acesta despre convocarea unei numeroase oşti împotriva turcilor, propunându-i o acţiune comună împotriva lor în Moldova, la acţiune urmând să participe la fel şi Vitold cu oastea sa [25]. Faptul că regele Ungariei nu prezenta eventuala acţiune ca un ajutor în folosul lui Alexandru cel Bun, ci ca o acţiune antiturcească, ar lăsa să se înţeleagă că Sigismund urmărea să folosească situaţia pentru a-şi realiza scopurile sale de mult râvnite faţă de Moldova, aşa cum erau ele reflectate în tratatul de la Lublau. Prin prisma înrăutăţirii imediate a relaţiilor dintre Alexandru cel Bun şi Vitold, despre care vom vorbi ceva mai jos, se mai impune şi ipoteza existenţei unui proiect de lichidare a Ţării Moldovei ca stat prin partajarea ei între Regatul Ungariei şi Marele ducat al Lituaniei, în condiţiile când Vladislav al II-lea nu se grăbea să-şi pună în mişcare oastea pentru a interveni în Moldova în vederea respingerii pericolului otoman.
Se pare că nici pericolul turcesc nu era chiar atât de mare cum îl prezenta regele Ungariei. Căci Alexandru cel Bun a făcut faţă cu forţele proprii, respingând atacul turcesc asupra Cetăţii Albe. Nu este exclus însă ca domnul moldovean, fiind la curent cu proiectele puternicilor săi vecini şi dezamăgit de inactivitatea regelui Poloniei, să fi dus negocieri cu turcii care i-au atacat ţara, obţinând retragerea lor în schimbul abandonării de către Alexandru cel Bun a susţinerii pe care i-o acorda lui Dan al II-lea, care, în rivalitatea sa cu Radu Praznaglava, susţinut de turci [26], beneficia de susţinerea din partea lui Sigismund de Luxemburg şi, desigur, a aliatului acestuia, Vitold. Prin prisma celor de mai sus ar fi mai lesne explicabilă ruperea relaţiilor dintre domnul moldovean şi marele cneaz lituanian, care s-a lăsat observată deja în anul 1421, când Alexandru cel Bun a repudiat-o pe Ryngalla, sora lui Vitold iar acesta îşi afişa deschis intenţia de a ataca Moldova, pentru a-şi răzbuna sora [27]. Probabil, la iniţiativa lui Vitold, susţinută de Sigismund de Luxemburg, domnul Moldovei a fost învinuit de colaborare cu Radu Praznaglava şi cu turcii [28].
În situaţia creată, lui Alexandru cel Bun nu-i rămânea altceva, decât să-şi întărească legăturile cu regele Poloniei, îngrijorat şi acesta de colaborarea prea strânsă dintre vărul său şi regele Ungariei. Vreo 400 de ostaşi moldoveni au participat de partea polonezilor şi aliaţilor acestora la noul război cu cruciaţii teutoni, din 1422, acoperindu-se de slavă, mai ales în lupta de la Marienburg [29].
Infirmând parcă învinuirile ce i se aduceau de colaborare cu turcii, dar fiind poate sigur de irealizarea proiectului, în 1426, Alexandru cel Bun a acceptat să participe la campania antiotomană pusă la cale de Sigismund de Luxemburg. La ea urma să ia parte şi oastea polonă, ca punct de concentrare a oştilor fiind stabilită Brăila. Domnul moldovean, pregătindu-şi oastea, a eliberat şi un salv-conduct care permitea trecerea liberă prin Moldova a trupelor poloneze[30]. Se pare că oastea lui Vitold nu era solicitată, căci Sigismund de Luxemburg i-a adresat o rugăminte separată, cerându-i să-şi trimită trupele [31].
Ajunse la locul destinaţiei însă oştile moldovene şi polone au aşteptat zadarnic, timp de două luni, sosirea armatei regelui Ungariei, astfel că au trebuit să se întoarcă acasă. Folosindu-se de moment, Alexandru cel Bun şi-a reînstăpânit Chilia pe care o pierduse în cadrul evenimentelor obscure din anul 1420. Deşi trecută parcă în oblăduirea domnului Ţării Româneşti, cetatea în cauză era râvnită de regele Ungariei. Fiind ocupat în propria campanie din Ţara Românească pentru reinstalarea în scaun a lui Dan al II-lea, acţiunea fiind repetată şi în anul 1427, Sigismund nu a putut reacţiona imediat la fapta lui Alexandru cel Bun, dar a iniţiat o nouă campanie propagandistică împotriva domnului moldovean, cerând aplicarea prevederilor tratatului de la Lublau [32], sub acelaşi motiv al colaborării lui Alexandru cel Bun cu turcii.
Agravarea relaţiilor domnului Moldovei cu domnul Ţării Româneşti şi, implicit, cu regele Ungariei şi marele duce al Lituaniei a atins punctul culminant în anul 1428 şi s-a aflat în centrul atenţiei Congresului de la Luţk, din ianuarie 1429, la care au participat Sigismund de Luxemburg, Vladislav al II-lea Jagiello şi Vitold, precum şi delegaţii din Moldova, Ţara Românească şi de la Ordinul teuton. Primul, revendicând aplicarea prevederilor tratatului de la Lublau, insista în mod deosebit asupra retrocedării către domnul muntean a cetăţii Chilia, în realitate urmărind readucerea ei în sistemul militar al Regatului Ungariei, în ea urmând a fi instalată o garnizoană de cruciaţi teutoni [33]. Respingând revendicările referitoare la tratatul de la Lublau, regele Poloniei însă a căzut de acord cu oponentul său ungar în ceea ce privea Chilia. Drept mijlocitor al diferendelor moldo-muntene a fost numit Vitold. Rolul acestuia însă a fost contestat de partea moldoveană, invocându-se faptul că Vitold era vasal regelui Ungariei întocmai ca şi domnul Moldovei, şi nu avea dreptul de decizie. A învins poziţia fermă a lui Alexandru cel Bun care a barat, prin ridicarea unui zăgaz pe braţul Chilia, intrarea şi ieşirea din Dunăre, concentrându-şi totodată oastea la graniţa cu Ţara Românească [34].
Între timp, la 20 octombrie 1430, într-un accident de călărie, şi-a găsit tragicul sfârşit Vitold şi pe tronul Lituaniei s-a impus Switrygiello – fratele lui Vladislav al II-lea –, care, în pofida rudeniei apropiate cu regele Poloniei, a preluat programul lui Vitold de desprindere a Lituaniei de Polonia şi proclamarea ei ca regat independent şi a întreprins măsuri energice în acest sens, recurgând la forţa armată. El a preluat şi raporturile de strânsă colaborare cu Sigismund de Luxemburg. În această situaţie devenea surprinzătoare aderarea la blocul acestora a lui Alexandru cel Bun. Se pare însă că iniţiativa a pornit nu din Moldova, ci de la noul mare duce al Lituaniei. Lucrul se desprinde dintr-o depeşă trimisă de regele Ungariei marelui magistru al Ordinului teuton. Din ea aflăm despre propunerea lui Switrygiello de a-l atrage de partea celor doi parteneri pe domnul Moldovei, întărind alierea lui printr-o căsătorie a autorului propunerii cu o fiică de a lui Alexandru cel Bun. Prin aceasta se spera că se va obţine şi îndepărtarea domnului Moldovei de la colaborarea cu turcii [35]. S-a găsit, aşadar, temeiul favorabil pentru a fi cel puţin amânate, dacă nu depăşite cu totul, divergenţele moldo-ungare.
Reconsiderându-şi relaţiile sale anterioare cu regele Poloniei, insistenţele cu care acesta promova limitarea suveranităţii domnului Moldovei precum şi nerespectarea de către el a obligaţiilor asumate în anul 1411 privind achitarea sumei restante din împrumutul acordat lui încă de Petru Muşatinul şi înstăpânirea domnului moldovean în Pocuţia, pusă drept gaj contra acestei sume (1000 ruble de argint) [36], Alexandru cel Bun a aderat la alianţa antipolonă. Concertându-şi acţiunile sale cu Switrygiello, el a invadat teritoriile vecine, disputate de demult coroanei polone, în special Pocuţia, ţinutul Haliciului şi Podolia Mică, cu oraşele Snyatin, Kolomeea, Halici şi Cameniţa, ofensiva oastei moldovene ajungând până pe la Liov, în timp ce trupe moldoveneşti se aflau şi în oastea marelui duce lituanian [37].
Alexandru cel Bun însă nu a supravieţuit sfârşitului acestui război, dându-şi obştescul sfârşit la 1 ianuarie 1432. Succesorul său, Iliaş, a dus aceeaşi politică de colaborare cu Switrygiello. Nereuşita acestuia, însă, i-a permis lui Vladislav al II-lea să se implice şi în Moldova, susţinându-l împotriva lui Iliaş pe fratele său Ştefan. Impunându-i acestuia nimicirea tuturor diplomelor regale, prin care suzeranul polon confirma actele vasalice ale domnilor moldoveni şi care conţineau prevederi care alimentau pretenţiile teritoriale ale acestora faţă de Polonia, Vladislav al II-lea a emis la 14 decembrie 1433 o singură carte regală de confirmare, care readucea graniţele dintre cele două state la limitele stabilite în 1387, cu ocazia actului omagial al lui Petru Muşatinul. Ca urmare, noua carte regală stabilea că “Ţara Pocuţiei precum de demult a fost supusă nouă (regelui polon – n.n.), din veac, aşa rămâne”. Cu stricteţe era descrisă graniţa răsăriteană pe Nistru a Ţării Moldovei, precizându-se că “peste ţărmul Nistrului (adică în Podolia din stânga fluviului – n.n.), este ţara noastră (a regelui – n.n.) a Rusiei” [38].
Alexandru cel Bun şi-a manifestat excelentele sale calităţi de om de stat la fel şi în politica internă. Preluând programul politic al tatălui său Roman I, îndreptat spre întărirea autorităţii domniei şi consolidarea politică a ţării, el a dezvoltat mai departe logica feudală în asigurarea succesiunii tronului, imprimându-i calitatea de lege. Ea şi-a găsit expresia în preluarea frazei introdusă încă de Iuga, “iar după viaţa noastră, cine va fi domn în ţară” [39]. În primii ani de domnie, când Alexandru cel Bun încă nu avea copiii săi, fraza era continuată prin formulele “din fraţii noştri sau din rudele noastre (uneori “neamul nostru”) sau oricine” [40], întocmai ca şi la voievodul precedent. Când însă, după anul 1407, au văzut lumina zilei primii săi copii, Alexandru nu a întârziat să modifice formula, consemnând în ea apariţia moştenitorilor prin trecerea pe primul loc a sintagmei “copiii noştri”, apoi “fraţii noştri sau din neamul nostru (uneori “din seminţia noastră”) sau oricine [41].
Este vorba de naşterea lui Roman şi a Vasilisei – ambii menţionaţi drept copii “ai domniei mele” în actul din 16 septembrie 1408 [42]. Ulterior, în aprilie 1409, Roman mai este menţionat încă o dată [43], ultima, deşi sintagma “copiii noştri” a continuat să persiste. Dispariţia acestora din actele tatălui lor s-ar explica printr-o schimbare în viaţa conjugală a domnului, până atunci fiind căsătorit cu o oarecare Margareta, probabil de origine străină şi de credinţă catolică. Ea ar fi fost îngropată la biserica romano-catolică din Baia prin anul 1410[44].
După anul 1412, când, după cum am menţionat deja ceva mai înainte, a dispărut ultimul frate – presupusul Mihail – sintagma “fraţii noştri” este scoasă din uz, rămânând doar “fiii noştri” şi “neamul nostru ori pe cine va alege Dumnezeu”. Totodată, este indicat şi numele feciorului Iliaş[45], care, aşa cum ar urma din documente era conceput ca prim moştenitor prezumtiv al tronului în eventuala încetare a domniei tatălui. Naşterea lui, datată cu 20 iulie 1409, adică chiar cu anul când a fost ultima oară menţionat Roman, este consemnată în cronica zisă anonimă, care concretizează că Iliaş ar fi fost parcă “întâiul născut”, ca mamă având-o pe “cneghinea Neacşa” [46]. Оn realitate, numele acesta al ei ar fi fost un derivat al numelui Ana, atestat cu ocazia înmormântării ei la 2 noiembrie 1418 [47].
Ar urma din cele spuse, că Alexandru cel Bun, divorţând de prima soţie, s-a căsătorit pentru a doua oară cu “cneghinea Neacşa (Ana)” şi la naşterea primului fecior din această căsătorie, i-a ridicat dreptul de moştenitor lui Roman, dacă nu cumva acesta, ca şi sora sa Vasilisa, ar fi murit încă fiind copil sau ar fi plecat cu mama lor din ţară.
Din 1421, Iliaş este deja înzestrat cu titlul de voievod, mai fiind indicat uneori şi în “titulatio” actelor tatălui său – semn sigur că a fost asociat la domnie, pentru a deprinde mai îndeaproape practica conducerii ţării[48]. În 1425, după Iliaş, este menţionat, este adevărat doar o singură dată, fratele său Steţco (Ştefan), fără a i se atribui şi lui vreun titlu care să-l deosebească[49]. Din aceeaşi cronică, zisă anonimă, rezultă că mama lui Ştefan a fost o oarecare Stanca şi s-a născut în anul 1411[50] adică atunci când Alexandru cel Bun era încă (proaspăt) căsătorit cu Ana, ceea ce ar însemna că Ştefan a rezultat dintr-o căsătorie extraconjugală[51]. Ulterior, Ştefan este menţionat în actele tatălui doar incidental. Dar din aprilie 1428 numele lui figurează aproape constant în diplomele domneşti, mai fiind urmat de încă un frate Petru[52], menţionat şi el, începând cu anul 1429, în toate documentele emise de cancelaria domnească[53]. Conform aceleiaşi cronici, care este cea mai informată în treburile de familie ale lui Alexandru cel Bun, Petru a rezultat dintr-o altă căsătorie – cu Maria “fiica lui Merin” [54]. Ca soţie a lui Alexandru cel Bun şi ca fiind încă în viaţă, Marina este atestată documentar în februarie şi octombrie 1429[55]. Din aceeaşi căsătorie a rezultat atunci încă un fecior de-al lui Alexandru cel Bun, căruia i s-a dat numele tatălui şi care este menţionat după cei trei fraţi ai săi după februarie 1429 şi până în aprilie 1430 [56], fiind probabil trecut din viaţă de copil mic.
În această situaţie privind descendenţa moştenitorilor, necesitatea legiferării ordinii în care, după moartea tatălui lor, ei ar fi putut beneficia de dreptul la tron, devenea una din preocupările principale ale lui Alexandru cel Bun. Este evidentă tendinţa nu numai de a asigura succesiunea din tată în fiu, ci şi afirmarea principiului majoratului şi al primogeniturii, ceea ce ar fi însemnat că ulterior şi fiul care i-ar fi moştenit tronul, s-ar fi bucurat de aceleaşi principii. Cum a şi procedat Iliaş care, preluând tronul după moartea tatălui său, în chiar primul act cu titlu de diplomă domnească din 2 ianuarie 1432 n-a întârziat să numească pe prim plan pe feciorul său Roman, asociindu-l la domnie [57], faptul fiind consemnat şi în formula referitoare la acei cine ar fi putut deveni în viitor domni în Ţara Moldovei: pe primul loc este plasată sintagma “copiii noştri” şi abia după ea fiind admişi “fraţii noştri” [58]. Surprinzător este însă faptul că în primele acte ale lui Iliaş sunt trecuţi cu vederea Ştefan şi Petru, locul lor fiindu-i atribuit unui frate, “pan Bogdan” [59], necunoscut până atunci în nici un izvor documentar, ceea ce s-ar explica la fel prin faptul că el a rezultat dintr-o legătură extraconjugală a lui Alexandru cel Bun. Iliaş a manifestat, astfel, intenţia de a-i exclude pe Ştefan şi Petru din şirul pretendenţilor la tron, anulându-le, în baza primogeniturii şi principiului moştenirii puterii din tată în fiu, drepturile lor de a se implica în succesiunea domniei.
Era natural ca această intenţie să provoace nemulţumirea celor doi fraţi care nu erau pur şi simplu feciori ai domnului ci exprimau şi interesele acelor neamuri ale lor care, prin căsătoriile contractate de domn, constituiau diferite ramificaţii ale înrudirilor dinastice, fie din interiorul sau din exteriorul ţării. Reacţia acestora nu s-a lăsat mult aşteptată, astfel că deja la 13 ianuarie 1432 Iliaş s-a văzut nevoit să facă modificări esenţiale, pe primul plan după domn fiind indicat Ştefan, apoi Petru şi abia al treilea Roman [60]. Iar peste încă patru zile după primii doi este indicat Bogdan şi abia după el Roman [61]. Învingea astfel tendinţa moştenirii scaunului de către toţi feciorii, în ordinea naşterii lor, pentru ca feciorii lor să poată aspira la domnie doar după consumarea domniilor părinţilor lor. Foarte de curând însă Ştefan şi Petru dispar din nou din documente, fiind probabil chiar fugiţi din ţară, iar la 28 ianuarie 1433 s-a revenit la formula din primele acte de la Iliaş [62], iar peste încă un an încetează de a mai fi menţionat şi Bogdan [63], pentru ca de curând să-şi facă apariţia Ştefan [64]. În toate şi-au găsit reflectare preludiul luptelor fratricide care s-au declanşat de curând, reducând la zero toate eforturile lui Alexandru cel Bun în vederea centralizării puterii în stat, consolidării domniei şi înlăturării motivelor formal-juridice pentru disensiuni în problema succesiunii puterii.
O altă direcţie a politicii interne a lui Alexandru cel Bun care se lasă întrevăzută din chiar primii ani ai domniei lui, a fost îndreptată la consolidarea nobilimii, la întărirea solidarităţii ei cu domnia, în paralel cu afirmarea unei pronunţate suveranităţi a domnului în raporturile cu supuşii ţării, în primul rând cu “clasa politică” – boierimea. Este de remarcat revenirea în ţară a boierilor fugari, un exemplu grăitor în acest sens fiind reîntoarcerea boierului Vâlcea, care în martie 1400 se afla la Berest, alături de Ivaşcu. După martie anul 1407 şi până chiar după moartea lui Alexandru cel Bun el este în permanenţă menţionat ca membru al sfatului boierilor, urcând pe treptele lui de pe locurile 13-10 până pe locurile 2 şi 1 [65]. Simptomatică este şi apariţia, de prin martie 1402, în sfatul domnesc a unuia dintre cei mai mari proprietari funciari – Mihail de la Dorohoi. Sigur că cei mai aprigi susţinători ai lui Alexandru cel Bun au fost boierii care i-au purtat bună credinţă încă tatălui său, Roman: Dragoş, Drăgoi, Andrieş, Jurj, Vlad, Bârlea (Burlea) ş.a.
În acelaşi context de politică internă se înscria politica agrară, cu vădite aspecte sociale şi politice. De subliniat reluarea şi intensificarea donaţiilor funciare efectuate de domn din chiar primii ani de aflare în scaun a lui Alexandru cel Bun, afirmându-se stereotipul “pentru slujbă credincioasă”. Se face observat faptul că donaţiile funciare erau făcute pentru slujba adusă nu numai noului domn, ci şi predecesorilor săi [66], răsplătindu-se aşadar slujba faţă de domnie, indiferent de persoana concretă care a deţinut-o. Este lesne de văzut în aceasta tendinţa de a pune domnia şi pe acei ce o exercitau în afara judecăţii boierilor, care în baza normelor de drept feudal, erau obligaţi să o slujească iar ea, domnia în frunte cu monarhul, era obligată să remarce această slujbă şi să o răsplătească. Se întrevede, totodată, şi o politică de împăcare cu toţi boierii care în trecut, cu voie sau fără, au participat de partea unora sau altora în luptele care au vizat succesiunea tronului. Cazurile boierilor menţionaţi mai sus demonstrează eficienţa acestei politici a domnului.
Totodată, se evidenţiază actele domneşti în care drept motiv pentru donaţii este menţionată slujba adusă donatorului [67]. Se reflectă în ele eforturile lui Alexandru cel Bun spre crearea unei pături de proprietari funciari care şi-ar fi datorat ascensiunea personal acestui domn. În acest sens, pare a nu fi întâmplătoare apariţia în actele domneşti a doi termeni – boier şi slugă (“sluga noastră”), acesta din urmă adresându-se, desigur, acelora care-şi datorau noul lor statut social lui Alexandru cel Bun, completând astfel clasa boierimii. Se consfinţea, aşadar, constituirea unei pături de boieri noi, interesaţi în a acorda mai multă susţinere domniei. În această latură a politicii lui Alexandru cel Bun şi-ar avea originea şi formula credinţei din actele domnului în cauză, care se referea nu numai la “boierii mari” ci şi la “boierii mici” şi care, prezentă iniţial doar incidental, devine o prezenţă stabilă în actele domneşti de după anii 1411-1412.
Reproducerea grafică şi analiza statistică a componentelor sfatului boierilor de pe lângă domn, demonstrează creşterea numerică fără precedent a lor de la 14 la 20, iar uneori până la 25 de membri, majoritatea dintre aceştia fiind persoane noi, necunoscute anterior. Atrage atenţia şi mobilitatea sau instabilitatea componenţelor sfatului boierilor, mai ales în partea de jos a lui, unde sunt indicate de regulă, persoanele nou apărute. Starea aceasta de lucruri s-a manifestat la fel până în anii 1411-1412 pentru ca ulterior componenţa sfatului domnesc să capete o stabilitate continuă, majoritatea membrilor lui, cu excepţia se pare a celor care treceau în lumea celor drepţi, fiind prezenţi sau înlocuiţi cu persoane cunoscute deja, până la ultimul act adeverit de Alexandru cel Bun, din 20 decembrie 1431 [68]. Situaţia ar putea să reflecte, desigur, o stare de instabilitate în jurul domniei pe durata vremii cât, în ţară sau în afara ei, se mai aflau unii “fraţi” de-ai lui Alexandru cel Bun, ea fiind depăşită pe deplin doar după dispariţia acestora. Cea mai plauzibilă explicare a fenomenului pare a fi o politică specifică a domnului menită să contribuie la dezvoltarea şi consolidarea “clasei politice” a boierilor mari şi mici prin atragerea lor la îndeplinirea obligaţiunilor lor vasalice faţă de domn – slujbă credincioasă, ajutor (auxilium) şi sfat (consilium). Convocându-i la şedinţele sfatului prezidat de domn, li se satisfăcea dreptul boierilor de orice rang de a participa la exercitarea puterii în stat. Pe această cale domnul obţinea posibilitatea de a cunoaşte mai îndeaproape boierii ţării obligaţi să slujească domniei. Nu mai puţin important era şi interesul domnului de a-i selecta printre boieri pe cei mai credincioşi, cei mai apţi de a-l ajuta şi susţine în exercitarea puterii în stat. Din perioada anterioară anilor 1411-1412, din mediul persoanelor noi care apăreau în componenţa sfatului boierilor de pe lângă domn, s-au afirmat trainic ca membri ai lui pentru perioada ulterioară boierii Oană (Vana) vornicul, Jurj de la Frătăuţi, Vlad Domoncuş, Şandru, Negrilă ş.a. Constituirea componenţei relativ stabile a sfatului domnesc a fost, aşadar, şi ea o consecinţă, a politicii de consolidare a bazei sociale a domniei şi, totodată, un indiciu al triumfului tendinţelor lui Alexandru cel Bun spre afirmarea suveranităţii interne a domniei în raporturile sale cu clasa boierească, aceasta fiind totodată şi “clasa politică” a societăţii din Ţara Moldovei. Afirmarea suveranităţii interne a domniei a coincis, aşadar, cu obţinerea suveranităţii statale a Ţării Moldovei în raporturile ei cu statele vecine, ceea ce denotă interdependenţa flagrantă dintre situaţia internă a ţării şi capacităţile ei de a bara ingerinţele din partea suveranilor vecini.
Un mare rol în politica internă, în îmbinare cu efectele ei pentru realizarea scopurilor urmărite în politica externă, le-a revenit relaţiilor lui Alexandru cel Bun cu biserica, adică politicii bisericeşti. Obţinând la Patriarhia Ecumenică consacrarea Mitropoliei Moldovei, Alexandru cel Bun nu a urmărit doar ridicarea prestigiului internaţional al ţării sale, punând-o în rând cu alte state creştine, legitimate confesional pe aceeaşi cale. Instituirea unei ierarhii “naţionale” autonome a bisericii din Ţara Moldovei însemna depăşirea disensiunilor bisericeşti şi îngrădirea amestecului din exterior în afacerile bisericii. Dar cel mai important a fost faptul că, în persoana bisericii unificate domnul a căpătat o instituţie ideologică fără de care divinizarea puterii domnului ar fi fost imposibilă. Şi nu este întâmplător faptul, datorat mentalităţii feudale a epocii, că scrierile cronicăreşti, menţionând că “acest Alexandru vodă multe lucruri bune au făcut în ţară”, n-au găsit de cuviinţă să specifice dintre acestea doar faptul că “au făcut 2 mănăstiri mari în Moldova, Bistriţa şi Moldoviţa”69. Iar referindu-se la faptul înftiinţării mitropoliei şi amplasării sediului ei “în oraşul Suceava, lângă polata domnească”, Misail Călugărul observa în aceasta nu doar “darul ce avea (Alexandru cel Bun – n.a.) de înţelepciunea de la milostivul Dumnedzău”, ci şi faptul că acest domn căuta “cinstea lumii, cum să cade a să purta în podoabele împărăteşti şi a crailor şi a domnilor” [70].
Este evidentă grija purtată de Alexandru cel Bun bisericii tutelate de mitropolia ţării. Prima, care s-a bucurat de dărnicia noului domn, a fost “sfânta noastră Episcopie” de Rădăuţi, în necropola domnească Sf. Nicolae a căreia îşi dormeau somnul veşnic predecesorii domnului în scaunul Moldovei – Bogdan, Laţcu, Roman şi Ştefan. Închinarea către ea a satelor Avercăuţi şi Hresca, se făcea nu numai pentru sufletul sfântrăposaţilor domni de mai înainte”, ci şi “pentru sănătatea noastră”[71], adică a donatorului. O nouă danie către episcopia cu hramul Sf. Nicolae “unde sunt îngropaţi moşii noştri” a urmat la 6 iulie 1413 [72].
Întru perfectarea organizării administrative a bisericii Ţării Moldovei, între 1405-1413 a fost întemeiată Episcopia Romanului, căreia uneori i se atribuia calitatea de Mitropolie a Ţării de Jos [73].
De atenţia cuvenită din partea lui Alexandru cel Bun, pe toată durata domniei lui, s-au bucurat şi alte instituţii ecleziastice, inclusiv Mitropolia ţării, şi mai multe locaşuri sfinte, inclusiv mănăstirile Bistriţa şi Moldoviţa.
Oferindu-i diferite daruri, dar mai ales înzestrând-o cu moşii, domnul urmărea şi interesul de a întări dependenţa bisericii de domnie care, astfel, întocmai ca şi boierii, era obligată să-i slujească domnului. Ca urmare, domnul primea posibilitatea să se implice în alegerea şi numirea înalţilor prelaţi, inclusiv a mitropolitului. Nici chiar strămutarea unor slujitori ordinari ai cultului nu se făcea fără voia şi încuviinţarea domnului. Mitropolitul Iosif, de exemplu, la 7 iunie 1407, invocând “bunăvoinţa lui Dumnezeu şi a preacuratei lui Maici şi a Sfintei lui Înălţări” trecea mănăstirile de la Neamţ şi de la Bistriţa în oblăduirea popii Domentian. Dar invoca totodată şi bunul acord “cu fiul Vlădiciei mele, Io, noi, Alexandru Voievod, domn al Ţării Moldovei”, iar introducerea beneficiarului în oblăduirea ziselor mănăstiri era pusă în seama boierului “domnului voievod”, jupan Petru Ureache [74].
Întru ridicarea prestigiului bisericii ţării, Alexandru cel Bun a pus începutul panteonului de sfinţi ai ei, aducând “cu multă cheltuială” moaştele Sfântului mucenic Ioan cel Nou de la Cetatea Albă şi aşezându-le “cu mare cinste şi cu litie, pentru paza şi ferinţă scaunului domniei sale” în catedrala mitropolitană de la Suceava. Consemnând acelaşi eveniment, Misail Călugărul pune în evidenţă nu numai sârguinţa creştină a domnului ci şi faptul că el era “mai întreg şi mai cu minte decât cei trecuţi înaintea domniei lui” [75].
Îngrijindu-se constant de bunăstarea bisericii ortodoxe, oficiale, menită să asigure starea spirituală respectivă a societăţii de atunci, Alexandru cel Bun s-a îngrijit şi de alte confesiuni creştine, cum era catolicismul şi biserica armeană, purtătorii cărora (maghiari, secui, saşi, polonezi, cehi şi, respectiv, armeni) erau şi ei supuşi ai domnului, beneficiind de protecţia lui ca suzeran al tuturor locuitorilor ţării. La 30 iulie 1401, răspunzând şi la un îndemn, venit de la patriarhul Matei, precum şi la rugămintea lui Vitold, marele duce al Lituaniei, Alexandru a dispus instituirea, în Suceava, a episcopiei armenilor în frunte cu Ohanes, luând-o sub ocrotirea sa şi avertizându-i cu pedepse pe acei care nu ar fi ascultat de episcopul lor[76].
Aceeaşi toleranţă şi protecţie a manifestat Alexandru cel Bun şi faţă de confesiunea catolică, instituind încă o episcopie romano-catolică la Baia, între 1405 sau 1408 şi 1413 [77]. Totodată, cunoscând solidaritatea catolicilor, mai ales a prelaţilor acestora, cu politica nu totdeauna amicală a suveranilor catolici vecini şi solicitându-le, uneori, chiar protecţia şi ingerinţele acestora în afacerile suverane ale domnului Moldovei, Alexandru cel Bun a folosit diferite metode pentru a contracara aceste activităţi şi a slăbi rolul bisericii catolice în viaţa politică a ţării sale, fără a neglija chiar şi metodele violente. Astfel, episcopul de Baia, Ioan de Riz, informa, la 5 martie 1431, pe episcopul de Cracovia, Zbignew Olesnicki, despre protecţia acordată de domn activităţilor husiţilor refugiaţi în Moldova, în frunte cu presbiterul lor Iacob. Cerând implicarea regelui Vladislav al II-lea, episcopul în cauză ruga însă ca demersul său să rămână în taină, ca nu cumva Alexandru cel Bun, aflând despre el, să recurgă la persecuţii [78]. Era vremea când relaţiile domnului Moldovei cu regele Poloniei atinseseră cota maximă a încordării, astfel că demersul acestuia din urmă a rămas fără satisfacere.
Domnia lui Alexandru cel Bun s-a remarcat prin realizări şi în domeniul vieţii sociale, economice şi culturale, precum şi în dezvoltarea şi perfecţionarea organizării administrative şi militare a ţării sale [79]. Încetarea lui din viaţă, luptele declanşate pentru tron între succesorii săi, urmate de intensificarea implicărilor din exterior, au redus, puţin câte puţin, realizările datorate acestui mare domn, punând în pericol chiar fiinţa statală a Ţării Moldovei.
* Sugestii privind începutul domniei lui Alexandru cel Bun vezi anexa “Cronologia domnilor” (nota editorului).
1. Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. I. Bucureşti, 1975, p. 14, 17, 19 ş.a.
2. Parasca, Pavel. La obârşia Mitropoliei Moldovei. Chişinău, 2002, p. 12-27, 73-78.
3. Costăchescu, M. Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Vol. II. Iaşi, 1932, p. 619-620.
4. Ibidem, p. 623–624.
5. Ibidem, p. 622.
6. Ibidem, p. 40-41.
7. Halecki O. Dzieje Unii Jagiellonsiej, t. 1, W wiekach srednich, Krakow, 1919, p. 183; Ştefănescu, Ştefan. Participarea românilor la lupta de la Grünwald, în “Studii. Revista de Istorie”. Bucureşti, 1961, Nr. 1, p. 9.
8. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române, Vol. I. Bucureşti, 1977, p. 181.
9. Costăchescu, M. Documentele moldoveneşti..., Vol. II, p. 629.
10. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Vol. I, p. 34, 36 ş.a.
11. Ibidem, p. 49.
12. Bogdan, Damian. Pomelnicul mănăstirii Bistriţa. Bucureşti, 1941, p. 86.
13. Documenta Romaniae Historica. A, Vol. I, p. 7.
14. Kodeks dyplomatizny Litwi t. 1. Wroclaw, 1845, 109; Regesta hostorico-diplomatica Ordinis Sanctae Mariale Theutonicorum, pars I, vol. 1. Gьttingen, 1949, p. 69, 74.
15. Codex epistolaris saeculi XV, t. II, Cracoviae, 1891, p. 34; Ciobanu, Veniamin. Ţările Române şi Polonia. Secolele XIV-XVI. Bucureşti, 1985, p. 30-31; Constantiniu Fl. şi Papacostea, Şerban. Tratatul de la Lublau (15 martie 1412) şi situaţia internaţională a Moldovei la începutul veacului al XV-lea, în “Studii. Revista de Istorie”. Bucureşti, 1964, Nr. 5, p. 1130.
16. Şt. Kuczinski. Wielka wojna z Zakonem Krzyzackim w latach 1401-1410. Warszawa, 1960, p. 30-32; Idem, Moldovenii în bătălia de la Grünwald, în “Magazin Istoric”. Bucureşti, 1982, Nr. 1, p. 21-23; Ştefănescu, Ştefan. Participarea românilor la lupta de la Grünwald, p. 5-22; Rezachevici, Constantin. Mircea cel Bătrân şi Moldova, în “Revista de Istorie”. Bucureşti, 1986, Nr. 8, p. 756. Lucrările menţionate aduc incontestabile argumente împotriva opiniilor acelor istorici care pun la îndoială sau chiar neagă participarea detaşamentelor lui Alexandru cel Bun la această conflagraţie, cel mai categoric în acest sens fiind P.P. Panaitescu (Lupta comună a Moldovei şi Poloniei împotriva cavalerilor teutoni, în “Romanoslavica”, t. VI. Bucureşti, 1960, p. 228-229).
17. Durata, mersul şi finalul negocierilor ca şi conţinutul tratatului de la Lublau au fost supuse unei investigaţii fundamentale de Florin Constantiniu şi Şerban Papacostea: Tratatul de la Lublain (15 martie 1412) şi situaţia înternaţională a Moldovei la începutul veacului al XV-lea, p. 1129-1140.
18. Costăchescu, M. Documentele moldoveneşti, Vol. II, p. 638.
19. Ibidem, p. 639.
20. Ibidem.
21. Rezachevici, Constantin. Ringalla-Ana, un episod dinastic în relaţiile moldo-polono-lituaniene din vremea lui Alexandru cel Bun, în “Revista de Istorie”. Bucureşti, 1982, Nr. 8, p. 917-923.
22. Grigoraş, Nicolae. Ţara Românească a Moldovei, p. 82-83; Cihodaru, C. Alexandru cel Bun..., p. 238-240.
23. Grigoraş, Nicolae. Op. cit., p. 83.
24. Codex epistolaris Vitoldi Magni Ducis Lithuaniae. 1387-1430, collecte opera Antonii Prochaska. Cracoviae, 1882, p. 437, 488.
25. Ibidem, p. 491-492.
26. Grigoraş, Nicolae. Op. cit., p. 85; Cihodaru C. Op. cit., p. 241.
27. Codex epistolaris Vitoldi..., p. 547, 550.
28. Ibidem, p. 713. Prima învinuire în acest sens i-a fost adusă lui Alexandru cel Bun încă în martie 1423 cu ocazia reînnoirii tratatului de la Jublau. – Cihodaru C. Op. cit., p. 244.
29. Grigoraş, Nicolae. Op. cit., p. 85; Cihodaru C. Op. cit., p. 243.
30. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, Vol. II, p. 643; Codex epistolaris Vitoldi..., p. 723-724.
31. Codex epistolaris Vitoldi..., p. 724.
32. Cihodaru C. Op. cit., p. 246-247.
33. Ibidem, p. 247; Grigoraş, Nicolae. Op. cit., p. 91-92.
34. Chihodaru, C. Op. cit., p. 248; Despre blocarea gurii Dunării de către Alexandru cel Bun şi concentrarea oastei sale la hotar cu Ţara Românească regele Sigismund de Luxemburg îl informa pe aliatul său Vitold – Codex epistolaris Vitoldi..., p. 859-860.
35. Codex epistolaris Vitoldi..., p. 953-955.
36. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti..., vol. II, p. 641.
37. Grigoraş, Nicolae. Op. cit., p. 97.
38. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, Vol. II, p. 662.
39. Documenta Romaniae Historica, A., Vol. I, p. 10, 12.
40. Ibidem, p. 20, 25, ş.a.
41. Ibidem, p. 33, 36, 37, 39, 40, 42, 43, 45, 47, 49.
42. Ibidem, p. 33.
43. Ibidem, p. 37.
44. Cihodaru C. Op. cit., p. 256-259; Gorovei, Ştefan S. Alianţe dinastice ale domnilor Moldovei (secolele XIV-XVI), în “Românii în istoria universală”, Vol. II, 1. Iaşi, 1987, p. 693.
45. Documenta Romaniae Historica. A., Vol. I, p. 51, 52, 54, 57, 58, 60, 63, 68.
46. Cronicele slavo-române din sec. XV-XVI, p. 14. Despre Neacsa cu numele ei adevărat Ana: Cihodaru C. Op. cit., p. 159. Ca fostă soţie a lui Alexandru cel Bun, Ana este adeverită documentar: Documenta Romaniae Historica. A., Vol. I, p. 64.
47. Cihodaru C. Op. cit., p. 159.
48. Documenta Romaniae Historica. A., Vol. I, p. 70, 71, 75, 77, 78, 80, 82, 84, 86, 87.
49. Ibidem, p. 87.
50. Cronicile slavo-romane, p. 14.
51. Cihodaru C. Op. cit., p. 260.
52. Documenta Romaniae Historica. A., vol. I, p. 105, 108.
53. Ibidem, p. 128, 129, 131, 133, 135, 140, 142, 144.
54. Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, p. 14.
55. Documenta Romaniae Historica. A., Vol. I, p. 125, 143.
56. Ibidem, p. 128, 129, 131, 133, 135, 140, 142, 144.
57. Ibidem, p. 157.
58. Ibidem, p. 158, 160, ş.a.
59. Ibidem, p. 157, 158, 160.
60. Ibidem, p. 160.
61. Ibidem, p. 162.
62. Ibidem, p. 164.
63. Ibidem, p. 165.
64. Ibidem, p. 167.
65. Ibidem, p. 32-194, passim.
66. Ibidem, p. 17, 18, 19, 26, 31, 40, 46.
67. Ibidem, p. 35, 47, 48.
68. Ibidem, p. 17, 18, 19, 26, 31, 35, 40, 47, 48 etc.
69. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Mol¬dovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1956, p. 69.
70. Ibidem.
71. Documente Romaniae Historica A., Vol. I, p. 24.
72. Ibidem, p. 50. Despre grija mereu manifestată de Alexandru cel Bun episcopiei de Rădăuţi cu hramul Sf. Nicolae: Păcurariu, Mircea. Istoria bisericii Ortodoxe Române. Chişinău, 1993, p. 110-111.
73. Porcescu, Scarlat. Episcopia Romanului, оntemeiere şi organizare. Bucureşti, 1964, p. 13; Grigoraş, Nicolae. Ţara Românească a Moldovei, p. 69; Păcurariu, Mircea. Op. cit., p. 111.
74. Documenta Romaniae Historica. A, Vol. I, p. 29-30.
75. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 71.
76. Documenta Romaniae Historica A, Vol. I, p. 21.
77. Păcurariu, Mircea. Op. cit., p. 109, Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C. Istoria românilor, Vol. 2. Bucureşti, 1976, p. 108-109.
78. Papacostea, Şerban. Ştiri noi cu privire la istoria husitismului în Moldova în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, în “Studii şi Cercetări Ştiinţifice. Istorie”. Iaşi, 1962, fasc. 2; Cihodaru C. Alexandru cel Bun, p. 181.
79. Cihodaru C. Op. cit., p. 68-172, 184-207.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p. 61-74.