Moldova - 650 ani

Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza
1859, ianuarie 5 (17) în Moldova;
din 24 ianuarie (5 februarie) domn şi în Ţara Românească – 1866, februarie 11 (23)

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad1 în familia boierului Ioan Cuza, care a deţinut în câteva rânduri funcţia de ispravnic de Fălciu şi Galaţi, exercitând în două legislaturi şi pe cea de deputat în Obşteasca Adunare a Moldovei. După terminarea cursurilor primare în oraşul natal, părintele său l-a trimis la Iaşi, la pensionul francez al lui Victor Cuenin. Aici i-a avut în calitate de colegi de şcoală şi de idei pe Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Matei Milo [2].

Între anii 1834-1839 s-a aflat la Paris, unde îşi continuă studiile. Şi-a luat bacalaureatul în litere, dar studiile superioare la drept nu şi le-a terminat, revenind în ţară, unde a deţinut diverse funcţii în tribunal [3].
La 30 aprilie 1844 tânărul Cuza se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a Ecaterinei, născută Sturdza.

Al. I. Cuza a participat activ la revoluţia română din anii 1848-1849. El a figurat printre protagoniştii începutului revoluţiei din capitala Moldovei. Adunarea de la hotelul “Petersburg” din capitala Moldovei l-a delegat pe Al. I. Cuza, alături de fraţii Rosetti, C. Rolla, V. Alecsandri, V. Ghica, fraţii Moruzi, în Comisia care urma să redacteze programul general de revendicări [4]. În seara de 29 martie, după ce domnul Mihail Sturdza a respins programul de reforme care i-a fost prezentat, Al. I. Cuza, alături de Vasile Ghica şi C. Racliş, s-a pronunţat în favoarea înarmării poporului pentru a-l determina pe domn să cedeze. Discursul lui Al. I. Cuza a răsunat deosebit de înflăcărat în această pledoarie: “Dar, fraţilor! Să murim! Dar să ne pregătim pentru ca să murim. Cu moartea noastră trebuie să deschidem un viitor naţiei noastre vrednic de mărirea trecutului strămoşilor noştri români! Astăzi, toate naţiile învie, trebuie să învie şi a noastră!” [5] Al. I. Cuza a fost arestat la indicaţia domnului Mihail Sturdza şi escortat, alături de alţi tovarăşi ai săi, în direcţia sudică, pentru a fi întemniţat în una din cetăţile turceşti de la sud de Dunăre. Reuşind să evadeze cu câţiva colegi de ai săi, s-a refugiat în reşedinţa consulatului englez de la Galaţi. După ce a obţinut un paşaport austriac, a trecut în Transilvania, unde participă la Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 - 5/17 mai 1848 [6].

Profund impresionaţi de cele văzute şi auzite, un grup de revoluţionari moldoveni, printre care figura şi Al. I. Cuza, elaborează la Blaj un document programatic, numit Principiile noastre pentru reformarea patriei (12/24 mai 1848), care prevedea obiective social-politice şi naţionale ale emancipării poporului român, inclusiv necesitatea imperioasă a unirii Moldovei şi Valahiei într-un singur stat independent [7].

O anumită perioadă Al. I. Cuza va activa la Cernăuţi, în cadrul Comitetului revoluţionar moldovean. Epidemia de holeră din Bucovina l-a determinat să plece la Viena, Paris, apoi la Constantinopol, de unde va reveni în ţară, însoţindu-l pe noul domn al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, cu care va colabora în mod fructuos, deţinând diverse funcţii de stat, pe care acesta i le încredinţase. În câteva rânduri Al. I. Cuza a ocupat funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, dar şi pe cea de pârcălab al oraşului Galaţi, demonstrând un respect desăvârşit al legii şi un profund ataşament pentru cauza ţărănimii [8].

În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris, au început pregătirile pentru alegeri în Adunările Elective. Acestea urmau să desemneze pe viitorii domni. Pentru a efectua alegerile, în fiecare principat a fost instituită câte o căimăcămie din trei persoane. În componenţa căimăcămiei muntene două persoane din trei erau de orientare separatistă, iar în Moldova, invers, doi membri din trei erau unionişti.

Campania electorală pentru alegerile în Adunările Elective s-a desfăşurat în condiţii diferite şi a avut şi rezultate diferite. În Adunarea munteană conservatorii constituiau 2/3 din cei 72 de deputaţi. În Adunarea de la Iaşi Partida Naţională deţinea majoritatea, dar poziţiile ei erau slăbite din cauza existenţei mai multor candidaţi la domnie. După lungi dezbateri, la 3 ianuarie 1859, la Iaşi, Al. I. Cuza a fost desemnat ca unic candidat din partea partidei unioniste. Mai candidau Mihail Sturdza şi fiul său Grigore. În şedinţa Adunării de la Iaşi din 5/17 ianuarie Al. I. Cuza a fost ales cu unanimitatea celor 48 de voturi exprimate. La acest vot au aderat şi reprezentanţii forţelor conservatoare [9].

Rezultatele alegerilor de la Iaşi au produs la Bucureşti un mare entuziasm şi multe speranţe. Unirea nu putea fi realizată decât prin alegerea lui Cuza şi la Bucureşti. În Convenţia de la Paris nu era specificată în mod categoric prevederea de a se alege persoane diferite în calitate de domni în principate. Acest fapt a fost folosit cu succes de liderii mişcării unioniste din cele două principate.

La 22 ianuarie unioniştii munteni au reuşit mobilizarea generală a populaţiei din Bucureşti, precum şi a ţăranilor din împrejurimi, pentru a exercita presiune asupra deputaţilor conservatori. Consulii străini estimaseră că mulţimea concentrată în centrul oraşului număra o cifră de circa 30.000 de persoane, iar a doua zi, la 23 ianuarie, în curtea Adunării erau prezenţi în jur de 10-12.000 de oameni [10]. Intimidaţi, conservatorii au cedat. Într-o şedinţă închisă din noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859, ambele părţi (unioniştii şi conservatorii) au acceptat candidatura lui Al. I. Cuza. A doua zi, într-o şedinţă publică, prin vot unanim, domnul Moldovei, Al. I. Cuza, a fost desemnat şi în scaunul Ţării Româneşti. Astfel, acest act politic a inaugurat politica faptului împlinit.

Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a fost salutată cu entuziasm de către populaţia din ambele principate. Acest eveniment a stârnit un entuziasm de nedescris şi printre românii din Transilvania, fapt relatat chiar şi de presa de limbă maghiară şi germană [11].  Marile puteri, cu excepţia Franţei au refuzat să recunoască această unire personală. Dar după mai multe tratative diplomatice, cu ajutorul Franţei, dubla alegere este acceptată şi de celelalte puteri europene. Sprijinul lui Napoleon al III-lea cauzei româneşti a avut un rol decisiv [12]. Un rol deosebit în atingerea acestui scop l-a avut tânăra diplomaţie românească şi, în special, Vasile Alecsandri, trimis în misiune specială la Paris, Londra şi Torino şi C. Negri la Constantinopol. Politica faptului împlinit a avut şi de această dată sorţi de izbândă.

Rolul decisiv în desfăşurarea unirii l-a jucat Al. I. Cuza, care a dat dovadă de mult tact şi prudenţă, dar, în acelaşi timp, de fermitate, hotărâre şi consecvenţă. Domnia lui Cuza a pus bazele politice, economice, sociale, culturale ale României moderne. În decurs de doi ani, Cuza a domnit cu două guverne, două adunări, aflându-se când într-o capitală, când în alta. Principalul scop urmărit de Al. I. Cuza în primii ani de domnie era desăvârşirea unităţii celor două ţări. Are loc unificarea serviciilor vamale care s-au contopit într-o singură direcţie generală, se unifică cursul monedelor, se contopesc administraţiile telegrafelor. În toamna anului 1861, o comisie specială se ocupă de unificarea legilor şi a regulamentelor administrative. În rezultatul mai multor măsuri consecutive se contopesc cele două armate în una singură [13]. Abia la 20 noiembrie/2 decembrie 1861 Poarta aprobă, în sfârşit, unirea politico-administrativă a principatelor (dar numai pentru perioada domniei lui Al. I. Cuza). În aceeaşi lună, domnul anunţa oficial naţiunea că “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată”.

La 22 ianuarie se constituia la Bucureşti primul guvern unic, sub conducerea lui Barbu Catargiu. La 24 ianuarie Cuza deschidea la Bucureşti (de acum înainte singura capitală) şedinţele primului parlament al României (denumirea oficială a noului stat).

Pe plan extern, principalele scopuri urmărite în perioada 1859-1861 erau: desăvârşirea unirii, apărarea autonomiei ţării, pregătirea cuceririi independenţei şi a desăvârşirii unităţii statale a întregii naţiuni [14]. Înlăturarea regimului jurisdicţiei consulare şi judecarea supuşilor străini în baza legislaţiei naţionale, pentru crime sau delicte comise pe teritoriul român, lipsea guvernele ţărilor străine de pretexte pentru imixtiuni în treburile interne ale noului stat [15].

Al. I. Cuza, prin prestaţia plină de demnitate de care a dat dovadă, a imprimat un alt caracter relaţiilor noului stat român cu Poarta Otomană, rupând tradiţia umilitoare şi amplificând tendinţa de neatârnare faţă de puterea suzerană. Al. I. Cuza n-a cedat presiunilor exercitate de Poartă şi şi-a amânat mai bine de un an vizita sa la Istambul, care a avut loc în 1860, el fiind primit de sultan ca un suveran [16].

Al. I. Cuza a avut o constantă preocupare pentru cauza românilor din componenţa Imperiului Habsburgic. Mişcarea naţională de eliberare a românilor din afara frontierelor a fost susţinută pe toate căile de domnul unirii, contribuind astfel la pregătirea realizării unităţii depline a poporului român [17].

În scurta sa domnie, de numai 7 ani, Al. I. Cuza a realizat o operă uriaşă de modernizare a tânărului stat, de înzestrare a ţării cu instituţii moderne. Nu a existat un domeniu al societăţii româneşti în care să nu se fi realizat schimbări înnoitoare [18]. La 13/25 decembrie 1863 este votată legea cu privire la secularizarea averilor mănăstirilor închinate. Numeroase mănăstiri româneşti, cu averile lor au fost închinate locurilor sfinte din Orientul Apropiat, începând încă cu secolul XV. Cu timpul, statutul lor a suferit schimbări radicale în dauna intereselor româneşti. Stoarcerea unor imense sume în urma administrării averilor acestor mănăstiri de către cele din Orientul Apropiat au epuizat principatele.

La 10/22 august 1863 C. Negri, ministrul lui Cuza acreditat pe lângă Poartă, propunea acesteia soluţionarea problemei prin acordarea locurilor sfinte a unei substanţiale despăgubiri de 80 milioane lei, din care trebuia să se scadă însă 28.889.020 lei – suma care alcătuia totalul datoriilor mănăstirilor închinate către statul român. La începutul domniei lui Cuza statul avea dreptul să încaseze un sfert din veniturile mănăstirilor închinate. Acestea, însă, tergiversau achitarea acestor sume, aşa încât la începutul lui aprilie 1859, ele ajunseseră să datoreze statului 1.466.520 de lei în Moldova şi 19.490.124 de lei în Ţara Românească.

Pentru înfiinţarea unei şcoli laice şi a unui spital la Constantinopol, unde putea fi primit oricine, guvernul român oferea 10 milioane de lei. Ierarhii greci au respins însă această ofertă. Poarta a fost de acord cu opinia înalţilor prelaţi greci şi a propus convocarea unei conferinţe internaţionale a reprezentanţilor Puterilor Garante. Cu toate că se bucura în această problemă de sprijinul Franţei, dar pentru a exclude eventuale ingerinţe din afară în soluţionarea acestei probleme, Al. I. Cuza, împreună cu primul său ministru M. Kogălniceanu, au recurs iarăşi la soluţia faptului împlinit. La 13/25 decembrie 1863 Camerei Deputaţilor i-a fost prezentat un proiect de lege privind secularizarea bunurilor mănăstireşti – ale tuturor mănăstirilor, nu numai ale celor închinate. Ca urmare, în patrimoniul statului au intrat 25% din teritoriul arabil al ţării [19].

Aplicarea în practică a amplului program de reformare a societăţii a întâmpinat rezistenţa înverşunată a reprezentanţilor marii boierimi care, potrivit prevederilor electorale ale Convenţiei de la Paris, dispuneau de majoritatea locurilor în Adunarea legislativă. În acelaşi timp, creşte nemulţumirea reprezentanţilor aripii radicale a liberalilor, care considerau că înfăptuirea reformelor decurgea prea lent. Ca urmare, s-a constituit o alianţă nefirească între aceste două grupări politice, cunoscută sub denumirea de “monstruoasa coaliţie”. Ele nu erau dispuse să admită modificarea sistemului constituţional în vigoare, de care Cuza era extrem de nemulţumit din cauza refuzului Adunării de a conlucra cu el. Conservatorii se mai temeau şi de o eventuală reformă agrară care le-ar fi ştirbit în mod evident interesele economice.

Refuzul Adunării de a aproba mesajul către tron, din februarie 1863, acuzele grave că ar fi încălcat Constituţia, l-au determinat pe Cuza să purceadă la elaborarea unei noi constituţii, care urma să limiteze prerogativele Adunării. În calitate de model i-a servit Constituţia franceză din 1852.

La 13 martie 1864 Adunarea a supus dezbaterilor chestiunea rurală. Reprezentanţii marilor proprietari funciari care deţineau majoritatea au dat vot de neîncredere proiectului unei reforme agrare radicale. Domnul a preferat să menţină cabinetul, hotărând să dizolve forul legislativ.

Conflictul dintre domn şi Adunarea legislativă a culminat la 2/14 mai 1864. Prin intermediul unei proclamaţii adresată poporului român, Cuza a explicat necesitatea dizolvării forului legislativ prin faptul, că acesta dăduse votul de blam legii rurale şi că refuzase să discute legea electorală, care prevedea extinderea numărului cetăţenilor români cu drepturi politice. Poporul român era chemat să-şi exprime atitudinea faţă de legea electorală şi faţă de proiectul unei noi constituţii. Rezultatul votului plebiscitar, desfăşurat între 10/22 - 14/26 mai 1864, a fost unul favorabil pentru Cuza. Din numărul total de participanţi la plebiscit, 682.621 au votat pozitiv, 1.307 – negativ şi 70.220 sau abţinut [20]. Domnul avea dreptul să convoace şi să dizolve parlamentul. Era instituită o a doua cameră a parlamentului – corpul ponderator (senatul), alcătuit din membri, în mare parte, numiţi de domn. Preşedintele Adunării legislative era numit. Iniţiativa legislativă aparţinea doar domnului. El obţinea dreptul de a emite decrete cu putere de lege în perioada vacanţei celor două camere ale legislativului.

Doar în lunile iulie-decembrie 1864 au fost elaborate 40 de asemenea decrete-legi. Asigurându-şi ample prerogative, în următorii doi ani Al. I. Cuza n-a putut realiza marile sale reforme [21].

La 14/26 august 1864 este votată legea rurală, prin care 511.896 familii de ţărani sunt împroprietăriţi cu peste 2 milioane ha de pământ arabil21. Până la două treimi din domeniul moşierului urmau să fie distribuite ţăranilor. Loturile erau împărţite în dependenţă de numărul animalelor de tracţiune de care dispuneau gospodăriile ţărăneşti. În baza acestui principiu, ţăranii erau divizaţi în trei categorii: fruntaşi, clăcaşi şi pălmaşi, sau cei fără de vite. În consecinţă, suprafeţele loturilor cu care au fost împroprietăriţi în Ţara Românească ţăranii cu patru boi şi o vacă erau de 11 pogoane (5,5 ha), cei cu doi boi şi o vacă – de 7 pogoane şi 19 prăjini (3,6 ha), iar cei care aveau numai o vacă – 4 pogoane şi 15 prăjini (2,6 ha). În Moldova şi în cele trei judeţe sud-basarabene loturile de împroprietărire erau mai mari. Pădurile continuau să rămână proprietatea exclusivă a boierilor. În caz de insuficienţă de terenuri arabile într-o anumită localitate, clăcaşii şi tinerii însurăţei cărora nu le-au ajuns pământ aveau dreptul să se strămute pe moşiile statului din apropiata vecinătate. Era interzisă înstrăinarea sau ipotecarea loturilor primite timp de 30 de ani [22]. Asemenea tranzacţii erau admisibile doar în cadrul aceleiaşi comune.

Legea permitea sătenilor achiziţionarea din moşiile statului a unor loturi ce nu depăşeau suprafaţa de 6 ha, cu preţul de cinci galbeni (185 lei) pogonul (0,5 ha). În medie pe ţară fiecare familie de clăcaşi a obţinut circa 4 ha. (Moşnenii şi răzeşii cu puţin pământ sau fără pământ nu au fost împroprietăriţi).
După efectuarea reformei, proprietatea ţărănească alcătuia aproximativ 30% din suprafaţa ţării, iar proprietatea statului şi a boierilor – 70%. În ciuda faptului că reforma a avut un caracter limitat, ea a creat posibilităţi favorabile pentru pătrunderea relaţiilor capitaliste în agricultură [23]. Reforma agrară care a fost cea mai importantă reformă a secolului al XIX-lea a pus capăt regimului clăcii şi altor servituţi, ţăranii devenind cetăţeni liberi [24].

Al. I. Cuza a contribuit în mod substanţial la organizarea şi modernizarea comerţului, meseriilor, industriilor şi a transportului. A fost creată Camera de Comerţ şi a fost elaborat Codul comercial. Este înfiinţată Şcoala de poduri şi şosele. În 1864 a fost adoptată legea cu privire la introducerea sistemului de unităţi şi măsuri metrice.

Legea comunală şi legea privind înfiinţarea consiliilor judeţene introducea principii moderne occidentale în administraţia publică locală. În final sunt instituite unităţile administrative moderne – comuna rurală şi comuna urbană, conduse de un primar şi de un consiliu comunal. Acestea erau organe eligibile de conducere şi de gospodărire locală. Plasa şi judeţul erau conduse de subprefecţi şi prefecţi. Domnul ţării a urmărit încontinuu promovarea în slujbe a unor oameni competenţi şi cu o viziune reformatoare. Este unificată şi reformată armata română, întărirea capacităţii militare a ţării constituind una din grijile constante ale lui Cuza. Armata a atins un efectiv permanent de 40.000 de ostaşi, fiind dotată cu armament modern.

Este proclamat principiul egalităţii tuturor cetăţenilor înaintea legilor şi a impozitelor. A fost promovată legea electorală, care a contribuit la creşterea numărului persoanelor ce se bucurau de drepturi publice. Sunt adoptate Codul civil şi Codul penal, inspirate după Codul lui Napoleon (1804), care au condus la consolidarea statului român şi la înlăturarea ingerinţelor puterilor europene în viaţa internă a României (este suprimată jurisdicţia consulară şi străinii sunt judecaţi şi condamnaţi în conformitate cu legile române) [25].

Prin Legea instrucţiunii publice, învăţământul primar de patru ani devine obligatoriu şi gratuit. În fiecare sat urma să fie deschisă câte o şcoală. Era o performanţă care continua să rămână un deziderat pentru mute ţări occidentale. Se extindea învăţământul secundar şi cel universitar. Sunt înfiinţate Universitatea din Iaşi (1860) şi cea din Bucureşti (1864) În afară de disciplinele tradiţionale – drept şi ştiinţe umaniste – în programele de studiu se includ medicina, fizica, ştiinţele naturii şi matematica. Cuza a organizat şi învăţământul tehnic, profesional şi special. A fost elaborat cadrul juridic de dezvoltare a învăţământului particular. Al. I. Cuza a introdus alfabetul latin, ceea ce a contribuit la modernizarea instruirii şi a culturii în general.

A fost proclamată autocefalia Bisericii ortodoxe române. A fost întreprinsă încercarea de a bate monedă naţională (“romanatul”) şi de a institui distincţia naţională “Spicul de Aur”, sau “Ordinul Unirii”, intenţii care au eşuat din cauza opoziţiei Porţii. Cuza a încercat să fondeze Banca Naţională a României. Au fost adoptate măsuri de modernizare a telegrafului.

Marile reforme înfăptuite de Al. I. Cuza, îndeosebi cea agrară, au provocat ostilitatea forţelor conservatoare care, împreună cu liberalii radicali, nemulţumiţi de conducerea autoritară a domnului au constituit o coaliţie supranumită monstruoasă în scopul detronării lui Cuza Vodă. Astfel, conservatorii şi liberalii radicali, incompatibili în alte împrejurări, au acceptat colaborarea în scopul detronării lui Cuza şi înlocuirii lui cu un principe străin [26]. Complotul politic a fost organizat de un grup de ofiţeri, care, în noaptea de 10 (22) spre 11 (23) februarie 1866 a pătruns în camera domnului, silindu-l să abdice. Al. I. Cuza ia calea exilului, îndreptându-se spre Braşov, apoi stabilindu-se la Viena. La 1 ianuarie 1870 fostul domn este vizitat de un grup de studenţi români din Viena, având în frunte pe Mihai Eminescu, fiind bine primiţi de Al. I. Cuza. La 12 mai (stil nou) 1873 Cuza soseşte la Heidelberg (Germania), unde, înrăutăţindu-i-se brusc starea sănătăţii, se stinge din viaţă la 15 mai (stil nou). Trupul a fost înhumat în Moldova, la Ruginoasa [27]. După şapte ani rămăşiţele pământeşti ale domnului au fost strămutate în cavoul din interiorul bisericii din Ruginoasa, iar în timpul celui de-al doilea război mondial – aduse la biserica “Trei Ierarhi” din Iaşi.

Meritul incontestabil al acestui mare voievod, supranumit “Domn al Unirii” este edificarea instituţiilor statale moderne, care au permis României să se încadreze în contextul Europei moderne.

1. Giurescu, Constantin C. Viaţa şi opera lui Cuza Vodă. Chişinău, Universitas, 1992, p. 65-66.
2. Xenopol, A.D. Istoria Românilor din Dacia Traiană, ed. III. Bucureşti, 1930, vol. XIII, p. 10-11.
3. Ibidem, p. 11.
4. Platon, Gh. Moldova şi începuturile revoluţiei de la 1848. Chişinău, 1992, p. 319.
5. Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, vol. I, p. 225. Bucureşti, 1902; Giurescu, Constantin C. Op. cit., p. 67.
6. Berindei, D. Revoluţia Română din 1848-1849. Cluj-Napoca, 1998, p. 158; Dragnev, Demir, Varta Ion. Istoria Românilor. Epoca modernă. Curs de lecţii. Civitas. Chişinău, 2000, p. 120.
7. Bodea, Cornelia. 1848 la Români, t. I. O istorie în date şi mărturii. Bucureşti, 1982, p. 507-508.
8. Giurescu, Constantin C. Op. cit., p. 68-69; Corivan, N. Precizări cu privire la funcţiile publice ocupate de Alexandru Cuza până la alegerea lui ca domn, în “Omagiu lui P. Constantinescu”. Iaşi, Bucureşti, 1965, p. 485-486; Documente privind Unirea Principatelor, I. Bucureşti, 1961, p. 16.
9. Istoria Românilor, vol.VII, t. I. Bucureşti, 2003, p. 481.
10. Berindei, Dan. Frământări politice şi sociale în jurul alegerii domnitorului Cuza în Ţara Românească, în “Studii”, 8, 1955, nr. 2, p. 59-60.
11. Pascu, Şt. Ecoul Unirii Ţării Româneşti şi Moldovei în Transilvania, în “Studii privind Unirea Principatelor”. Bucureşti, 1960, p. 463; Istoria Românilor, vol. VII, tom 1: Constituirea României moderne (1821-1874). Coordonator: acad. Dan Berindei. Editura Enciclopedică. Bucureşti, 2003, p. 484.
12. Istoria Românilor, vol. VII, t.I, p. 495.
13. Istoria Românilor, vol. VII, t. I, p. 498-499.
14. Giurescu, Constantin C. Op. cit., p. 79-80.
15. Istoria Românilor, vol. VII, t. I, p. 498-499.
16. Bolintineanu, D. Vizita Domnitorului Principatelor Unite la Constantinopol. Bucureşti, 1860, 25 p. Apud: Giurescu, Constantin C. Op. cit., p. 106.
17. Istoria Românilor, vol. VII, t. I, p. 499.
18. Constantiniu, Fl. Op. cit., p. 219-220.
19. Giurescu, Constantin C. Suprafaţa moşiilor mănăstireşti secularizate la 1883, în “Studii”, XII, 1959, nr. 2, p. 149-157.
20. Berindei, D. Epoca Unirii. Bucureşti, 2000, p. 115; Istoria Românilor, vol. VII, tom I..., p. 526.
21. Adăniloae, N., Berindei, D. Reforma agrară din 1864. Bucureşti, 1967, p. 343; Giurescu, Constantin C. Op. cit., p. 284.
22. Istoria Românilor, vol. IV. Bucureşti, 1964, p. 380-381.
23. Constantiniu, Fl. Op. cit., p.222.
24. Acte şi legiuiri privitoare la chestiunea ţărănească, adunate de D. C. Sturdza Scheianu, seria 1, 2. Bucureşti, 1907, p. 890; Istoria Românilor, vol. VII, tom I, p. 528-529.
25. Istoria Românilor, vol. VII, tom I..., p. 529-532.
26. Keith Hitchins. Românii 1774-1866. Ed. Humanitas. Bucureşti, 1996, p. 386.
27. Istoria Românilor, vol. VII, tom I..., p. 537.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.309-314