Grigore III Ghica
Domniile în Moldova:
1764, martie 8 (18) – 1767, ianuarie 25 (februarie 6);
1775, februarie – 1777, octombrie 1 (12)
Grigore III Ghica a fost fiul lui Alexandru Ghica şi al Elenei Evraghioti. Tatăl său “om de fire şi arătos” ocupase postul de mare dragoman timp de 15 ani (1726-1741). În decembrie 1739, cu prilejul încheierii cu succes a Păcii de la Belgrad, în urma căreia Oltenia era restituită Ţării Româneşti, el primea titlul de exaporit (consilier de taină) pentru iscusinţa de care dăduse dovadă la tratativele de pace. Însă doi ani mai târziu, în februarie 1741, Alexandru Ghica, în urma intrigilor de la Poartă este decapitat.
Grigore Alexandru Ghica dorea să obţină funcţii cât mai înalte, pentru aceasta avea nevoie de bani, iar averea părintească nu-i era încă întoarsă. El hotărăşte să se căsătorească cu Ecaterina Rizo, fiica lui Iakovaki Rizo Rangobe. Acesta era un grec bogat, deştept, cultivat, călătorise în Occident şi cunoştea mai multe limbi, îndeosebi franceza. Astfel calea tuturor posibilităţilor era deschisă şi pentru Grigore Alexandru Ghica.
În martie 1757 Scarlat Ghica (văr drept al lui Grigore Alexandru Ghica – n.n.) devine domn al Moldovei şi îl numeşte pe vărul său mare postelnic, funcţie ce a ocupat-o circa un an de zile. După aceasta Grigore Ghica devine capuchehaie la Poartă, iar cronica ne mărturiseşte că: “Atunci (primăvara anului 1758 – n.n.) domnul au poruncit lui Grigori Ghica biv-vel-postelnic ca să margă la Ţarigrad… Care, fiind la Poartă, s-au împreunat cu toţii ai Porţii ca un capichehae ce-l trimisăsă. Şi mergând şi la vizirul Ragup-paşa (Ragâb – n.n.), l-au primit cu blândeţă, văzând om de treabă şi întreg la mine, întrebându-l cini este, numindu-să că-i fecior lui Alexandru, tărzimanu, ce a perit, pe cari îl ştie paşa şi de atunce îl luasă la ochi buni” [1].
Cu sprijinul marelui vizir Kodja-Ragâb Mehmed paşa, fost prieten al tatălui său, Grigore III Ghica devine, din august 1758, mare dragoman al Porţii [2]. La primirea acestei funcţii el a fost susţinut şi de reprezentantul Austriei la Istanbul. Diplomaţia franceză a avut o poziţie neutră faţă de postul primit de Grigore Alexandru Ghica, menţionând că va stabili relaţii cu el, atunci când îl va cunoaşte mai bine [3]. De subliniat că Grigore Alexandru Ghica n-a colaborat eficace cu diplomaţia franceză, el
Începînd să conlucreze cu diplomaţia rusă [4]. Ce-i drept, această “conlucrare”, din perioada cât a fost mare dragoman, a fost sporadică şi strict confidenţială, în perioada respectivă el colaborând şi cu diplomaţia prusiană [5].
După moartea, în octombrie 1763 a lui August al III-lea, rege al Poloniei, a început lupta dintre diplomaţia rusă şi prusiană, pe de o parte, şi cea franceză şi otomană pe de alta, pentru a aduce în fruntea Poloniei candidatul său.
Interesul manifestat de Poartă faţă de Polonia se explică, în primul rând, prin poziţia geografică a acesteia. Aflându-se în spatele şi în coasta celor doi duşmani ai imperiului – Austria şi Rusia – Polonia putea constitui o ameninţare permanentă pentru ele. O altă cauză era că supunerea ei de către una dintre aceste puteri ar fi creat un pericol direct la adresa intereselor europene ale Imperiului Otoman. De aceea Poarta era nevoită să ia atitudine. În cazul de faţă – să împiedice numirea pe tronul polonez a unui rege dependent de Rusia şi Prusia [6].
La iniţiativa marelui vizir Mustafa Bachir-paşa, sultanul l-a numit domn al Moldovei, оn mai 1764, pe Grigore Alexandru Ghica, considerat destul de util turcilor. Prin prezenţa lui la Iaşi, Poarta putea fi mai bine informată asupra adevăratei stări de lucruri din Polonia. Noul domn a făcut eforturi considerabile pentru a obţine informaţii cât mai precise şi mai ample despre evenimentele care aveau loc în ţara vecină.
Grigore Alexandru Ghica şi-a început domnia în împrejurări politice destul de complicate. Înzestrat cu calităţi deosebite de om politic şi diplomat, el a încercat, ţinând cont de situaţia internaţională complicată, să evite pe cât i-a stat în putinţă înrăutăţirea situaţiei şi aşa destul de precară a Moldovei.
Dându-şi seama că una dintre condiţiile dezvoltării economice a Moldovei o constituie starea materială a populaţiei, Grigore III Ghica a recurs mai puţin la măsuri fiscale excesive. În legătură cu aceasta cronicarul menţiona: “…Mult se silia cu dreptatea ţării. Dajdiile cum le-a găsit de la alţi domni nu le-a mai adaos, ce încă le-a şi mai uşurat. Prea bine se îndreptase ţeara, de ştia fieşcare darea lui pe an”.
Domnul a întreprins unele măsuri în folosul ţăranilor clăcaşi. La 1 ianuarie 1766 emite un hrisov, prin care se scădea numărul zilelor de la 24 până la 12. În hrisovul menţionat se fixa pentru prima dată în istoria dreptul din Moldova volumul lucrărilor într-o zi de boieresc, – aşa-numitul “nart” zilnic, care nu totdeauna putea fi îndeplinit pe parcursul unei zile.
Grigore III Ghica este primul domn care a deschis o fabrică de postav în ţară. În 1764, la Chipereşti, fabrica a fost dată în exploatare, ea fiind construită de meşteri polonezi şi germani. Maşinile au fost cumpărate de domn. Cronica subliniază că domnul a hotărât: “Să facă un lucru, care să nu mai fi fost altădată în ţara aceasta… ca să facă postav aice în ţară… chirhana, adecă postăvărie” [7]. Fiind bun gospodar, din porunca lui se fac două fântâni în capitala ţării, la Iaşi, deoarece alimentarea cu apă era o problemă pentru populaţia Iaşului. Referitor la acest fapt cronica notează: “Văzând că s-au înmulţit norodul în Eşi şi apa le este puţină, au socotit să aducă apă… Şi aşa au adus din trii-patru locuri, cu mari cheltuială, făcând douâ cişmele minunate şi frumoase, plini de apă…” [8].
Manifestă Grigore III Ghica şi interes faţă de învăţământ, prin construcţia celor trei şcoli pe care le organizează, “orânduind şi trii dascali cu leafă” [9].
În 1767 Grigore III Ghica este mazilit, cronica spunând că: “Şi fiind şi capuchihaia, după cum s-au zis (cronicarul îl învinuieşte pe Nicolae Suciu, capuchehaie a lui Grigore III Ghica, că ar fi uneltit la Poartă împotriva domnului – n.n.), şi plinindu-să şi cei trei ani, l-au mazilit înpărăţia, nenorocire bieţilor săraci, a locuitorilor!” [10].
După mai puţin de doi ani de la mazilirea sa de pe tronul Moldovei, Grigore III Ghica, la recomandarea hanului din Crimeea Kirâm Ghiarai este numit de sultan domn în Ţara Românească, evenimentul având loc după ce Înalta Poartă a declarat război Imperiului Rus (octombrie 1768). Alegerea Porţii s-a dovedit greşită, întrucât acest domn era, precum fusese şi tatăl său, partizan al ruşilor. Această domnie a fost scurtă şi zbuciumată: domnul era nevoit să manevreze între Poartă şi diplomaţia secretă rusă.
În iunie 1769, într-un raport confidenţial al marelui vizir Haci Mehmed Emin-paşa către sultanul Mustafa al III-lea, acesta îşi arăta nemulţumirea faţă de domnul Ţării Româneşti [11]. Dar Ghica continua să manevreze şi, în septembrie 1769, se adresează Porţii cu propunerea de a procura 100 000 chile de mei pentru aprovizionarea armatei otomane.
Trupele ruse continuau să înainteze în principate. Grigore Al. Ghica trebuia să se hotărască să rămână cu Poarta sau să treacă de partea Rusiei. Domnul alege a doua variantă şi o făcu chiar mai оnainte cu ruşii să intre în Bucureşti, ceea ce dovedeşte că avea în preajma sa un diplomat rus trimis de ambasadorul Rusiei la Viena D.M. Goliţîn [12]. Ca să nu cadă în mâinile turcilor, cu câteva zile înainte de intrarea trupelor ruse în Bucureşti Ghica îşi trimise la Braşov nevasta şi copiii.
Despre “eliberarea” Bucureştiului scrie plastic cronicarul Dionisie Eclesiarhul: “Deci întrând, cum am zis, noaptea în oraş cu mare zgomot şi strigare şi cu oareşcare sunet, iar oastea turcească prinzănd de veşte s-au spăimântat socotind că iaste mare putere de oaste muscălească şi a fugit afară din oraş la Văcăreşti, şi acolo aştepta să vază ce va să fie. Iar polcovnicul Ilie şi cu Nazarie au şezut în scaunul domnesc şi pe Grigore Vodă l-au luat în chip de rob, cu iconomie despre turci, şi îndată l-au trimis la ordiia cea mare a muscalilor, care veniia în urmă să între în Bucureşti; aceasta au voit şi Vodă, să scape de turci, la muscali” [13]. Din cele comunicate de cronicar se confirmă că Grigore Al. Ghica “a voit… să scape de turci”.
Trecerea de partea ruşilor a fost bine “mascată”. În “Efemeridele” banului Caradja Constantin se vorbeşte mereu despre “prinsoare” şi nu de trecere de bună voie [14]. Aşa, se pare, credea şi Poarta, reieşind din faptul că cei doi copii, Scarlat şi Mărioara, care se aflau la Istanbul, au fost lăsaţi în pace, iar socrul său participă, în 1772, în componenţa delegaţiei turce, la Congresul de pace de la Focşani. Deci, trecerea de partea ruşilor a fost făcută de domn cu mare iscusinţă.
Ajungând la Iaşi la 7 decembrie 1769, domnul a şi plecat spre capitala Rusiei, (tot atunci plecând din Iaşi spre Petersburg şi delegaţia boierilor moldoveni). În drum spre Petersburg Grigore Al. Ghica şi boierii au făcut un scurt popas la Kiev, unde au ajuns оn februarie 1779, apoi s-au îndreptat spre Smolensk.
La Petersburg Grigore Al. Ghica, cu însoţitorii săi, a ajuns în martie 1770. În capitala Rusiei este primit bine. Ecaterina a II-a îi dăruieşte în semn de recunoştinţă o tabacheră de aur, iar pe fiul său mai mare Dumitru îl primeşte în corpul cadeţilor.
Fiind departe de principate, Grigore Al. Ghica caută să fie la curent cu evenimentele ce se petreceau acolo. Dar pentru aceasta trebuia să pătrundă în cercurile conducătoare ale Rusiei. Faptul i-a reuşit: s-a apropiat de prinţul Pavel, şi în mod deosebit de cancelarul N.I. Panin. Cu învoirea acestuia din urmă, a făcut legătură şi cu unii diplomaţi ce erau acreditaţi la Petersburg. A avut înţelegeri cu diplomaţia franceză, dar cele mai strânse au fost legăturile cu diplomaţia prusiană, datorită contribuţiei personale adusă de Grigore Al. Ghica acesteia în perioada în care a fost mare dragoman, precum şi că Prusia era aliata Rusiei în acest război.
Fără îndoială, primind din partea Rusiei libertatea de a menţine legătura cu diplomaţii străini, Grigore Al. Ghica trebuia să promoveze oficial politica rusă. Dar el nu a uitat şi de propriile interese. Prin intermediul trimisului Prusiei la Petersburg, von Solms, el cerea sprijinul lui Frederic al II-lea pentru desemnarea sa ca domn în principate după terminarea războiului. Rolul decisiv în această privinţă îi aparţinea totuşi Rusiei, dar aceasta, până la 1772, vedea principatele sau în componenţa sa sau a Poloniei [15], şi, în acest fel, soarta lui Grigore Al. Ghica era “pecetluită” pe mai bine de doi ani. În primăvara anului 1772, în legătură cu pregătirea Congresului de la Focşani şi cu schimbarea poziţiei Rusiei faţă de soarta principatelor, reapare şi problema domniei lui Grigore Al. Ghica. În instrucţia dată de Ecaterina a II-a, la 21 aprilie 1772, solilor plenipotenţiari la viitorul congres Grigore Orlov şi Aleksei Obreskov li se cerea obţinerea domniei pe viaţă pentru Grigore Al. Ghica în Moldova [16].
Înainte de începerea Congresului de pace de la Focşani, Grigore Alexandru Ghica se afla în Moldova pe lângă cartierul general al lui P. A. Rumeanţev. Prezenţa lui trebuia probabil să contribuie la o mai bună conlucrare dintre administraţia rusă şi cea autohtonă. Însă, fostul domn ducea o politică “în stilul propriu”: pe de o parte susţinea administraţia rusă, iar pe de alta exprima neîncredere faţă de activitatea ei. Aceasta l-a făcut pe P.A. Rumeanţev să-i scrie lui N.I. Panin o scrisoare şi să ceară rechemarea lui Grigore III Ghica în Rusia.
Întors la Petersburg, fostul domn a trimis cu ajutorul diplomaţiei prusiene scrisori la Istanbul, în special socrului său Iakovaki Rizo, în care se vorbea nu numai despre chestiuni personale, ci şi despre probleme ce interesau şi Rusia. Grigore Al. Ghica, credem noi, a fost una dintre cele mai importante şi mai sigure surse de informare despre ceea ce se petrecea la Istanbul, aceasta datorîndu-se în mare parte socrului său, care se afla în cele mai înalte cercuri de la Poartă.
Corespondenţa dintre ei era secretă, altfel Iakovaki Rizo n-ar fi fost numit traducător al delegaţiei otomane la Congresul de la Focşani. Despre momentele cele mai importante Grigore Al. Ghica îl informa pe N. I. Panin. Cu cît era mai aproape data desfăşurării Congresului, cu atât şi fostul domn furniza tot mai multe date. Pentru a mări operativitatea informaţiei de la Istanbul, corespondenţa lui Grigore Al. Ghica era primită de A. Obreskov (care se afla din mai 1772 la Iaşi – n.n.). Acesta selecta informaţiile necesare, după care corespondenţa era trimisă lui N. I. Panin şi numai după aceasta – destinatarului.
După cum s-a menţionat mai sus, pentru prima dată diplomaţia rusă ridică problema domniei lui Grigore Ghica în Moldova în aprilie 1772, însă la Congresul de la Focşani propunerea n-a fost acceptată [17]. Aceeaşi propunere diplomaţia rusă a făcut-o şi la Congresul de la Bucureşti (29 octombrie 1772 – 9 martie 1773), şi la conferinţa a XXXIV-a din 7 martie 1773.
În Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi nu a fost inclus punctul referitor la acordarea domniei pe viaţă lui Grigore Al. Ghica. S-ar părea, la prima vedere, că este “o scăpare” lipsită de importanţă. În realitate însă, punctul dat are o semnificaţie deosebită şi excluderea lui oglindeşte pe cât se poate de convingător adevăratele interese politice manifestate de părţile beligerante în principatele române. Să le urmărim. Mai întâi, ce însemna pentru Moldova această revendicare. Boierii moldoveni, printr-un şir de propuneri făcute оnainte, cereau în general desemnarea domnilor din rândul băştinaşilor. Dacă, însă, despre acest lucru acum nu se vorbea, atunci era binevenită măcar numirea domnului pe viaţă, fie şi a lui Grigore Al. Ghica. În felul acesta Moldova mai făcea un pas spre slăbirea dominaţiei otomane. Adică Poarta pierdea dreptul de a numi şi de a mazili domnul. De aceea lipsa punctului respectiv din tratat a stârnit multe discuţii în rândul boierilor băştinaşi. Dar tocmai din acest considerent – recunoaşterea printr-un tratat internaţional a domniei pe viaţă în Moldova şi slăbirea astfel a influenţei asupra acestei ţări a constituit principalul motiv pentru care Poarta era împotriva includerii unui asemenea punct în condiţiile păcii. De fapt, mai era încă un motiv – Grigore Al. Ghica devenea domn la propunerea Rusiei şi, deci, el avea să promoveze o politică prorusă.
Să urmărim, în sfârşit, şi poziţia Rusiei, care a înaintat iniţial această revendicare, iar acum a renunţat la ea. Din ce motive diplomaţia rusă a cedat la această etapă? Era probabil, graba Rusiei de a termina războiul, impusă de situaţia internă ce se crease în urma declanşării Războiului ţărănesc de sub conducerea lui E. Pugaciov, şi apoi Rusia îşi atinsese într-un fel scopul – a ieşit la Marea Neagră primind cetăţile-port Eni-Kale, Kinburn şi Kerci în Crimeea; iar hanatul din Crimeea fusese declarat independent.
Paradoxul, însă, ar consta în faptul că Rusia a cedat în problema dată tocmai fiindcă era preocupată prea mult de aceste ţări, dar nu de soarta lor propriu-zisă, ci de interesele ei aici. Acum, când în urma împărţirii Poloniei (1772), Rusia obţinuse teritorii şi se apropiase de Moldova, în fruntea acestei ţări era binevenit un om al său, ca Grigore Al. Ghica,dar nu cu domnie pe viaţă. Rusia, ca şi Poarta Otomană, se îngrijeau să-şi păstreze posibilităţile de a interveni în această ţară ori de cîte ori doreau. Iar tradiţia, deja de peste o jumătate de secol, de a numi în scaunul Moldovei greci fanarioţi alimenta şi mai mult speranţele ei, deoarece unii dintre aceştia erau filoruşi.
În sfârşit, cu concursul diplomaţiei ruse şi al celei prusiene, în luna septembrie 1774 Grigore Al. Ghica este numit domn al Moldovei [18]. Domneşte efectiv din februarie 1775.
La puţin timp el avea să-l primească, cu toate onorurile, în vara anului 1775 pe N. V. Repnin, desemnat ambasador extraordinar al Rusiei la Istanbul.
Dar în 1775 Moldova trecea printr-o nouă criză determinată de politica expansionistă a Curţii de la Viena. Ruperea Bucovinei din trupul Moldovei de către Imperiul Habsburgic la 7 mai 1775 s-a datorat aspiraţiei de “compensaţii” a Curţii de la Viena. Cum echilibrul de forţe din regiune se schimbase în folosul Rusiei, Imperiul Habsburgic s-a străduit, la rândul său, să obţină anumite avantaje teritoriale. Profitând de prima împărţire a Poloniei (1772), în urma căreia dobândise Galiţia, el se hotărо să unească noul teritoriu obţinut cu posesiunile din Transilvania printr-un “culoar” care să traverseze nordul Moldovei.
Dorind să apere integritatea teritorială a Moldovei, Grigore III Ghica a făcut nenumărate demersuri la Poartă pentru a o convinge de marea nedreptate ce se făcea ţării. Astfel, în unul din numeroasele sale memorii adresate Înaltei Porţi domnul sublinia că “locuitorii Moldovei cer cu insistenţă ca Poarta să-i apere contra unei pierderi aşa de mari”. Însă toate protestele şi intervenţiile sale nu au ajutat. Şi Poarta a cedat în faţa Austriei. Aluziile făcute de domn în legătură cu posibilitatea ca moldovenii să se adreseze unei puteri străine [19], ce nu putea fi alta decât Rusia, a făcut ca Poarta să creadă şi mai mult în orientarea prorusă a lui Grigore III Ghica. Domnul s-a confruntat şi cu opoziţia unor mari boieri, care insistau asupra măririi numărului zilelor de boieresc până la 36 [20]. Boierii se adresau cu plângeri la Poartă şi la Sankt-Petersburg. Din situaţia dificilă creată domnul caută ieşire prin intermediul legăturilor sale diplomatice. În toamna anului 1777 poartă corespondenţă diplomatică activă atât cu P.A. Rumeanţev, cât şi cu diplomaţia prusiană. Lui Frederic al II-lea îi solicita “înaltul său sprijin privind siguranţa mea şi a ţării”. Dar dragomanul rezidentului Prusiei Ianache Frangopolo l-a trădat pe domn, informând Poarta despre corespondenţa secretă a lui Ghica Vodă cu diplomaţia rusă [21]. Soarta domnului era aşadar pecetluită şi el a fost executat de trimişii sultanului în noaptea de 1 spre 2 octombrie 1777 în casele “Beilicului” (han pentru străini – n.n.) din Iaşi, fiind înmormântat la biserica Sf. Spiridon din capitala Moldovei. Societatea europeană a fost impresionată de acest asasinat crunt.
O dată cu asasinarea lui Grigore III Ghica Poarta renunţă pentru tot restul epocii fanariote la serviciile membrilor familiei Ghica, care revin însă, la tron după 1821, ca domni pământeni…
1. Pseudo-Enache Kogălniceanu. Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat Voievod (1733-1774), în “Cronici Moldoveneşti”, ed. A. Ilieş, A. Zmeu.-Bucureşti, 1987, p.77.
2. Iordache, A. Grigore al III-lea Ghica şi răpirea Bucovinei, în “Revista istorică”. Seria nouă, t.3,1992, p.121.
3. Ibidem.
4. Vezi: Русский архив, 1882 г., кн.I, c.116-117.
5. Mihordea, V. Politica orientală franceză şi Ţările Române în sec. al XVIII-lea. 1749-1760. – Bucureşti, 1937, p. 508-510.
6. Ciobanu, V. Moldova şi conflictul polono-turc din anii 1764–1766, în “AIIAI”, t.IX, 1972, p. 164.
7. Pseudo-Enache Kogălniceanu. Op. сit., p. 120.
8. Ibidem, p. 119.
9. Ibidem
10. Ibidem, p. 124.
11. Veliman, V. Relaţiile româno-otomane 1711-1821. Documente turceşti. – Bucureşti, 1984, p. 435.
12. Vezi: Scrisoarea lui Nichita Panin lui P.A. Rumeanţev, în “Русский архив”, 1882 г., c. 116.
13. Dionisie Eclesiarhul. Hronograf (1764–1815). – Bucureşti, 1987, p. 35.
14. Mehmed, M. Istoria turcilor. – Bucureşti, 1976, p. 390; 407.
15. Архив Государственного Совета, том. I, часть 2, с. 61, 83-84.
16. Tcaci, Vl. Moldova şi relaţiilew internaţionale în perioada războaielor ruso-turce din a doua jumătate a secoluuli al XVIII-lea în “Istoria Moldovei din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă”. Chişinău, 1992, p. 170-171.
17. Ibidem, p. 168.
18. Iordache, A. Principii Ghica. O familie domnitoare din istoria Românilor. Bucureşti, 1991, p. 87.
19. Xenopol, A.D. Istoria Românilor din Dacia Traiană, ed. III, vol. IX. Iaşi, 1896, p. 155.
20. Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol. II. Bucureşti, 1960, p. 480-482.
21. Cernovodeanu, Paul. The Taking Away of Bucovina (1775) and the Assassination of Grigore III Ghica of Moldovia as highlighted in English Diplomatic Report of the F. Time, în “Revue Roumanie d’Histoire”, 39, 1994, 3-4, p. 279-280.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.254-259.