Moldova - 650 ani

Miron Barnovschi

Miron Barnovschi
1626, p. ianuarie 13 (23) – 1629, august;
1633, aprilie – +iunie 22 (iulie 2)

A doua zi după moartea lui Radu Mihnea, la 24 ianuarie 1626, sfatul domnesc al Moldovei alegea ca succesor pe boierul Miron Barnovschi, hatman şi pârcălab de Suceava. Faptul împlinit n-a fost însă o consecinţă a principiului sau a dreptului electiv al marii boierimi moldovene, aceasta urmând doar recomandările domnului decedat. “Io Miron Barnovschi Moghilă voievod”, cum se va intitula noul stăpân al curţii ieşene era apreciat de Înalta Poartă graţie aportului adus în cadrul tratativelor turco-polone. Cu toate acestea, înscăunarea nu i-a fost “pe gratis”. Miron Barnovschi a expediat la Istanbul două sume consistente: una de 50 000 de coroane caimacamului şi cealaltă, în valoare de 100 000 – sultanului Murad al IV-lea.

Acest voievod al Moldovei, cu o domnie scurtă şi un destin tragic, s-a dovedit a fi chiar din primele luni ale guvernării sale un bun administrator şi om politic. “Făcut-au alţi domni şi mai multe, iară cu mai îndelungate vremi, în 40 de ani unii, alţii în 20 de ani, iară elu în trei ani” [1]. Expresia cronicarului moldovean se potriveşte mult mai bine întregii activităţi a lui Miron Vodă şi nu doar sub aspectul religios, cum a apreciat Miron Costin. “…Barnovschi, – în opinia istoricului A.D. Xenopol – era o figură interesantă, o excepţie în rândul cârdului de domni ce se năpusteau pe corpul bietelor ţări române…” [2].

În perioada domniei, împreună cu Divanul ţării şi cu Adunarea stărilor, Miron Barnovschi-Movilă a elaborat şi realizat un şir de reforme cu caracter juridic, consacrate remedierii situaţiei social-economice a statului. Un imperativ al timpului era stoparea procesului depopulării Moldovei din cauza războaielor polono-otomane şi a deselor incursiuni cazaco-tătare. Iată de ce Miron Barnovschi-Movilă “făcuse… mare volnicie curţii să dea numai la bir o dată într-un an…, pe toţi i-au adus la breslele sale şi la locul său…, au dat slobozii, chemându oameni din Ţara Leşască eşea şi s-au împlut ţara în puţină vreme de oameni” [3]. Dar colonizarea satelor părăsite cu străini şi stimularea răzeşilor de a se întoarce acasă au fost însoţite de legarea de glie a altor categorii de ţărani. Prin “legătura” lui Miron Vodă din 1627-1628, domnia a prelungit durata termenului de urmărire şi reîntoarcere cu forţa a şerbilor fugari până la 7 ani. Restricţia menţionată a fost solicitată de stările privilegiate, care nu mai puteau tolera haosul şi dezmăţul din societate, instaurate în urma rivalităţii dintre Polonia, Hanatul Crimeii şi Imperiul Otoman. Acestea “s-au jăluit înaintea lui… (M. Barnovschi-Movilă – n.n.), zicând că li s-au pustiit satele şi li s-au răşchirat vecinii (fuga ţăranilor iobagi – n.n.)…, de le pradă vecinii…, de fac năpăşti femeilor şi fetelor de oameni buni şi săraci…, îi pradă şi-i bagă în peire…” [4]. Totodată, marea boierime a obţinut dreptul de a-şi restitui moşiile pierdute în urma abuzurilor comise de domnii precedenţi.

Ca un veritabil creştin, Miron Barnovschi-Movilă s-a îngrijit şi de viaţa spirituală a supuşilor săi, de moralitatea slujitorilor cultului. Protector al bisericilor şi al mănăstirilor în faţa abuzurilor funcţionarilor de stat, el a ştiut în acelaşi timp să-i impună clerului un mod de viaţă în concordanţă cu sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe. În toamna anului 1626, la Iaşi s-a întrunit un sinod, deciziile căruia au fost luate şi sub influenţa marilor cărturari Anastasie Crimca, mitropolit al Moldovei, şi Varlaam, viitor mitropolit, autor al vestitei cărţi “româneşti de învăţătură” (“Cazania”). Aşadar, mănăstirilor le-a fost interzis să-i adăpostească pe fugarii-eretici din Principatul Transilvaniei, care, în opinia înaltului cler şi a domnului, puneau în pericol ortodoxia moldovenilor. Se interzicea categoric ca оn sfintele locaşuri să fie găzduite femeile. Călugării nu aveau dreptul la proprietate privată sau să practice negoţul şi să hoinărească pe drumurile ţării.

În pofida acestei legislaţii ecleziastice, plină de restricţii categorice, dar îndreptată spre disciplinarea traiului călugăresc, “trai care se stricase şi se sălbătăcise…” [5], acţiunea internă a domnului a fost aprobată de majoritatea clerului. Într-o scrisoare către bistriţeni din anul 1628, călugării de la mănăstirea Moldoviţa scriau: “Cu norocul măriei-sale, domnului nostru Barnovschi Vodă, ieste pace bună şi s-au bucurat toţi oamenii de măria sa” [6].

Barnovschi a fost şi un mare ctitor, edificând din temelie sau contribuind financiar la reconstrucţia unor locaşuri religioase: bisericile din Iaşi şi din Toporăuţi ce-i poartă numele, mănăstirile Bârnova, Hangu şi Dragomirna, biserica Stavropighiei din Lvov.

Bogată în evenimente i-a fost şi activitatea diplomatică. Prima dificultate de ordin extern – pericolul unei noi incursiuni a hoardelor tătăreşti – a fost anihilată datorită relaţiilor pe care le avea cu căpeteniile acestora. Astfel, cetele tătare, traversând teritoriul Moldovei, după o ordinară expediţie de jaf în Polonia, “n-au stricat nimica, fără ce au fostu de hrană cailor” [7]. În perioada anilor 1627-1628 domnul moldovean a servit drept mediator în conflictul polono-turc cauzat de incursiunile reciproce ale cazacilor zaporojeni şi ale tătarilor. Ca şi predecesorii săi el l-a susţinut cu oaste pe Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei (1613-1629) în lupta acestuia cu Imperiul Habsburgic. Din porunca Porţii Otomane va fortifica cetatea Ozu-Oceakov de pe Nipru.

Totuşi, în pofida faptului că era vasalul turcilor, Miron Barnovschi s-a apropiat de Polonia, căsătorindu-se, în septembrie 1626 cu fiica castelanului de Cameniţa, iar în corespondenţa sa intensă cu regele Sigismund al III-lea Wassa (1587-1632), recomanda Coroanei să se împace cu sultanul, deoarece acesta uneltea împreună cu Regatul Suediei împotriva Poloniei.

Lui Miron Barnovschi i-a aparţinut iniţiativa reluării legăturilor cu Rusia Moscovită. În decembrie 1628, o delegaţie condusă de Varlaam se îndrepta spre Moscova cu treburi bisericeşti.

Politica externă a Moldovei din această domnie a avut o rezonanţă puternică la curţile europene: Varşovia, Viena, Stockholm, Moscova, Vilnius.

Deşi era “la inimă foarte direptu şi nelacom şi blându” [8], nu i-a lipsit nici opoziţia internă: stolnicul Grama, marele logofăt Dumitraşcu Ştefan, vistierul Lupu Coci. Ca impuls pentru mazilire a servit convingerea de a nu achita marelui vizir o sumă suplimentară în valoare de 40 de pungi, cerută de înaltul dregător turc în schimbul reconfirmării domniei. În situaţia creată, Miron Vodă “au strânsu pe boierii şi ţara şi le-au dzis că nu mai poate să sature pântecele turcilor fără fundu…, luându-şi dziua bună de la toţi au părăsitu domnia şi s-au dus în Ţara Leşască” [9].

Tentativă de a-şi reîntoarce scaunul domnesc se va solda cu eşec, căci contingentele poloneze nu au reuşit să spargă rezistenţa oştilor moldovene subordonate succesorului său prootoman Alexandru Coconul (1629-1630). Abia împrejurările politice din primăvara anului 1633 au permis ca Miron Barnovschi-Movilă să revină în ţară, care îl “poftea să vie la domnie”, veste primită “cu mare bucurie” [10]. Întors la Iaşi, vodă se hotărî să plece la Poartă, în speranţa iluzorie, în opinia contemporanilor, că îşi va putea legitima pretenţia. Speranţele însă nu i s-au îndreptăţit, sultanul poruncind executarea “ghiaurului hainit”, care “…a fost tăiat în 2 iulie 1633” după cum nota un martor al tragicului final [11].

Familia lui Miron Voievod îşi are originea în neamul Barnovschi. Bunicul său – Toma Barnovschi – a fost staroste de Cernăuţi, slujind cu cinste la curţile multor domni. În 1563 acesta murea sub zidurile Sucevei, ridicând ţara împotriva lui Despot Heraclid Vodă (1561-1563). Tatăl viitorului domn – Dumitraşcu Barnovschi – vornic de Huşi sub Aron Vodă (1591-1595) şi mare paharnic, apoi postelnic sub Ieremia Movilă (1595-1606), a fost căsătorit cu Elena, fiica Scheaucăi, sora domnitorilor fraţi Ieremia şi Simion Movilă.

Vatra părintească i-a fost satul Toporăuţi din nordul Moldovei. Anul de naştere nu este stabilit exact, apreciindu-se că s-ar afla оntre 1588-1590. Contemporan al cronicarului Grigore Ureche şi al mitropolitului Petru Movilă, tânărul Barnovschi va studia şi el în Polonia vecină. Ajuns matur se va căsători cu fiica vornicului Gavriil Vartic. Dar căsnicia lor fără urmaşi nu a durat mult. Soţia i-a decedat. Nici cea de-a doua căsătorie, cu o poloneză, nu a ţinut mult – оnainte de 1633 domnitorul era deja văduv.

În vara anului 1633, închis în groaznica citadelă Şapte Turnuri, domnul îşi redacta “Testamentul”. Conţinutul acestui document, pătruns de o sete aprinsă de viaţă, nu releva existenţa urmaşilor. Se pare că acest domn nu a avut copii: “… om de ţară şi fără coconi…” [12].

Odiosul omor al acestui domn, patriot al Ţării Moldovei, a impresionat opinia publică europeană. În opera sa “O samă de cuvinte” Ion Neculce scria că turcii înşişi au recunoscut, ce-i drept prea târziu, nevinovăţia lui Miron Barnovschi-Movilă: “…şi s-au căit pentru că l-au tăiat…, şi au giurat ca să nu mai taie de acum domnul din Moldova” [13]. Aşa a fost sacrificat acest creştin sub 50 de ani, pe care Gheorghe Şincai l-a calificat drept “cel mai vestit romîn” [14], iar iluministul francez Victor Hugo, remarca la vremea sa că Barnovschi Vodă “a fost mai mult decât un om – a fost o epocă” [15].

1. Costin M. Opere. Chişinău, 1989, p. 77.
2. Xenopol A. D. Istoria românilor din Dacia Traiană. Vol. III, Ed. IV. Bucureşti, 1988, p. 391.
3. Costin M. Op. cit., p. 67.
4. Xenopol A.D. Op. cit., p. 389.
5. Ibidem, p. 239.
6. Hurmuzaki E. Documente, vol. XV-2, p. 963-964.
7. Costin M. Op. cit., p. 69.
8. Ibidem, p. 77.
9. Ibidem, p. 68.
10. Ibidem, p. 75.
11. Hurmuzaki E. Documente, vol. XV-2, p. 992.
12. Costin M. Op. cit., p. 66.
13. Neculce I. O samă de cuvinte. Letopiseţul Ţării Moldovei, în “Letopiseţul Ţării Moldovei”. Chişinău, 1990, p. 272.
14. Şincai Gh. Cronica românilor şi a mai multor neamuri. Vol. III, ed. II, 1886, p. 25.
15. Vezi: Golimaş A. H. Un domnitor – o epocă. Vremea lui Miron Barnovschi-Moghilă, Voievodul. Bucureşti, 1980, p. 238.

Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.171-173