Petru I Muşatinul
(c. 1375 – 1391, decembrie)
În ordinea reprodusă în cronicile moldoveneşti şi în diploma lui Alexandru cel Bun din 7 ianuarie 1403 [1], Petru I Muşatinul a urmat în scaunul voievodal al Moldovei după Laţcu. Cu excepţia cronicii zise moldo-polone, care greşeşte evident atribuindu-i o domnie de doar 8 ani, şi a cronicii zise anonime sau de la Bistriţa, care-i atribuie, poate nu fără oarecare temei, o domnie de 12 ani, celelalte variante ale cronicilor indigene sunt solidare în a aprecia durata aflării lui Petru I Muşatinul în scaun la 16 ani [2]. Nici un izvor istoric însă nu menţionează data la care a început să domnească acest voievod. Despre sfârşitul domniei se ştie doar că pe la începutul anului 1392 unii soli de-ai săi continuau să sosească “cu scrisori” la Cracovia, la regele Vladislav al II-lea Jagiello, iar la 30 martie 1392 era deja în scaun urmaşul său – Ştefan I [3]. Ar însemna că Petru I Muşatinul a început să domnească pe la începutul anului 1376, adică vreo 2-3 ani după moartea lui Laţcu. Altfel spus, urcarea în scaun a lui Petru I Muşatinul a marcat sfârşitul perioadei de interregn intervenit după stingerea din viaţă a feciorului lui Bogdan şi se înscrie ca un final al luptelor interne pentru scaunul voievodal rămas vacant.
Cronicile, consemnând domnia lui Petru I Muşatinul, nu indică vreo legătură de rudenie dintre el şi predecesorii lui, specificând doar că a fost “fiul Muşatei”. Ca urmare, majoritatea cercetătorilor au considerat că după Laţcu în scaunul Ţării Moldovei s-a produs un schimb de dinastii – scurta dinastie a Bogdăneştilor a fost înlocuită cu cea a Muşatinilor. Mărturie în acest sens ar fi şi materialele arheologice ridicate din mormântul atribuit lui Laţcu din necropola domnească de la Rădăuţi. În mod deosebit, se impun cele şase aplice vestimentare, dintre care trei au pe ele reprezentat un cap de lup reprodus în profil, iar alte trei – un coif cu coarne recurbate. Ştiindu-se că Laţcu a fost feciorul lui Bogdan I, de la care nu ne-a parvenit nici o reprezentare heraldică, este logic să se conchidă că elementele emblematice în cauză ţin de simbolul heraldic al întemeietorului scurtei dinastii a Bogdăneştilor. Din timpul domniei lui Petru I Muşatinul este cunoscută însă o altă stemă a Moldovei, figura centrală a ei fiind capul de bour. Este justificată astfel concluzia că între Laţcu şi Petru I Muşatinul nu a existat o succesiune dinastică, faptul fiind confirmat de discontinuitatea heraldică [4].
Unii cercetători neagă însă discontinuitatea dinastică şi încearcă să demonstreze că Petru I Muşatinul a fost un continuator al dinastiei întemeiate de Bogdan I, propunând chiar extinderea sintagmei dinastia Bogdăneştilor asupra tuturor domniilor care au urmat după Laţcu şi excluderea sintagmei dinastia Muşatinilor. Nu este cazul să reproducem aici toate argumentele considerate ca fiind valabile pentru a-i prezenta pe Muşatini ca fiind continuatori ai aceleiaşi dinastii întemeiate de Bogdan I [5]. Ne vom opri doar la acele dintre ele, care se consideră a fi mai revelatoare.
Astfel, se face referirea la un document de la Alexandru cel Bun, din 6 iulie 1413, cunoscut după o traducere germană de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în care emitentul documentului face o donaţie Episcopiei de Rădăuţi cu catedrala Sfântul Nicolae, “unde sunt îngropaţi moşii noştri” [6]. Chiar dacă Ştefan S. Gorovei ar avea dreptate, traducând din germană sintagma “unsere Voreltern” prin “strămoşii noştri” [7], nu vedem în această terminologie o confirmare a apartenenţei la dinastia din care făcea parte Alexandru cel Bun a tuturor voievozilor care i-au precedat în scaun şi care, barem, nici nu sunt nominalizaţi. Singura concluzie care se impune este că Alexandru cel Bun se referea doar la moşii (strămoşii) săi care erau îngropaţi la Rădăuţi. Era un fel de a spune, căci, în caz contrar, printre moşii (strămoşii) lui Alexandru cel Bun s-ar înţelege că a figurat şi Roman I care i-a fost de fapt tată [8]. În realitate, credem că ar trebui să se înţeleagă că Alexandru cel Bun a folosit sensul de “înaintaşii noştri” sau “predecesorii noştri”. Şi dacă autorul la care ne referim consideră, pe bună dreptate, că “documentul din 1413 trebuie înţeles, de altminteri, în corelaţie cu acela din 7 ianuarie 1403” [9], apelăm şi noi la acest document.
Indiferent dacă ne referim la varianta transliterată în poloneză a acestui document [10], sau la originalul slav, descoperit acum mai bine de două decenii în Biblioteca Academiei Polone de Ştiinţe şi publicat de Dalila Aramă [11], documentul în cauză nu confirmă continuitatea dinastică în Moldova pentru domniile de până la Alexandru cel Bun. Căci, prin documentul respectiv, emitentul lui făcea o donaţie pentru sufletul sfântrăposaţilor (sveato pocivaih) domni de mai înainte, pentru sufletul lui Bogdan voievod şi pentru sufletul lui Laţco voievod, şi pentru sufletul lui Petru voievod, şi pentru sufletul tatălui nostru, Roman voievod, şi pentru sufletul lui Ştefan voievod”. Altfel spus, documentul înveşnicea memoria tuturor acelora care, prin fapta lor, au contribuit la crearea şi consolidarea Ţării Moldovei pe care, la data respectivă, o stăpânea emitentul documentului, indiferent de faptul dacă au existat sau nu legături de rudenie între ei.
Aceeaşi concluzie s-ar impune şi în cazul Pomelnicului de la mănăstirea Bistriţa care la fel este folosit pentru a argumenta ideea că voievozii care l-au precedat în scaun pe Alexandru cel Bun au fost înaintaşii acestuia “de sânge şi de coroană” [12]. Dacă în acest document se şi întrevede vreun element al pomelnicului de familie, cum оl consideră autorul, apoi doar începând cu enigmaticul voievod Costea.
În favoarea opiniei despre schimbarea, odată cu venirea în scaun a lui Petru I Muşatinul, a dinastiei domnitoare, ar mărturisi şi faptul că noul voievod al Moldovei nu a moştenit domnia, ci a fost ales ca voievod. O confirmare directă a faptului, este adevărat, nu există. El se lasă întrevăzut însă în scrierea lui Ioan de Târnave – notarul regelui Ludovic I şi contemporan al celor trei voievozi ai Moldovei – Bogdan I, Laţcu şi Petru I. Pornind de la realităţile cunoscute lui din domnia acestuia din urmă şi retrospectându-le la fel asupra predecesorilor lui, cronicarul ungur scrie despre voievozii pe “care şi-i aleg (subl. noastră) românii acestui regat” [13], adică ai voievodatului Moldovei. Se pare chiar că alegerea lui Petru a fost concepută doar pe durata vieţii lui, fără dreptul de a transmite scaunul prin moştenire. În acest sens ar sta faptul că noul voievod nu şi-a menţionat nici o dată moştenitorul prezumtiv, deşi cu siguranţă a avut un fiu, Ivaşcu, consemnat documentar ceva mai târziu – în 1400 –, aflându-se însă nu în ţară, ci la Berest, sub ocrotirea regelui Poloniei Vladislav al II-lea Jagiello şi a marelui duce al Lituaniei, Vitold [14]. Iar după încetarea din viaţă a lui Petru, scaunul voievodal a fost disputat de fratele său Roman şi de fiul acestuia Ştefan. Alegerea lui Petru Muşatinul ca voievod ar fi fost un compromis rezultat din luptele diverselor grupări boiereşti pentru scaun. În aceste lupte nu au fost lipsă nici implicările din exterior, un exemplu în acest sens constituindu-l cazul voievodului Giurgiu. Şi dacă acesta a trebuit să părăsească ţara, adăpostindu-se în Galiţia, sub apărarea guvernatorului ei Vladislav de Oppeln, înseamnă că prin alegerea lui Petru ca voievod au triumfat forţele orientate spre obţinerea şi apărarea independenţei voievodatului Moldovei.
Totodată, nu se poate trece cu vederea consemnarea, fie şi mult mai târzie, în scrierile lui Maciej Stryjkowski şi Marcin Kromer a faptului că Moldova s-ar fi detaşat de Regatul Ungariei în vremea interregnului, adică după moartea lui Ludovic I (1382), când uniunea personală ungaro-polonă s-a destrămat, ambele regate fiind lovite şi ele de criza interregnului [15]. Astfel, nu vedem temeiuri pentru a nu admite că, la o dată posterioară alegerii lui Petru Muşatinul ca voievod, dar anterioară morţii lui Ludovic I, voievodatul Moldovei s-a văzut nevoit să recunoască suzeranitatea lui Ludovic I. Şi acest moment şi-a găsit, se pare, reflectarea în scrierea lui Ioan de Târnave care, generalizând şi în acest caz o situaţie cunoscută lui din timpul lui Petru Muşatinul şi extrapolând-o la fel asupra domniilor anterioare, scria că voievozii Moldovei depuneau omagiu vasalic regelui Ungariei, mai obligându-se să-i plătească şi tribut [16]. Poate şi expulzarea voievodului Giurgiu a fost o condiţie obligatorie a noului voievod moldovean pentru acceptarea suzeranităţii lui Ludovic I.
În condiţiile, însă, când Ludovic I era concomitent şi posesor al coroanei polone, era greu de făcut o deosebire netă dintre el că rege al Ungarie şi ca rege al Poloniei, creându-se o situaţie specifică de dublă suzeranitate ungaro-polonă asupra Moldovei, astfel că, la destrămarea uniunii personale ungaro-polone după moartea creatorului ei, apărea dilema căreia dintre cele două coroane, acum separate, urma să i se dea preferinţă, ambele reclamându-şi dreptul de suzeran al voievodatului condus de Petru I Muşatinul. Atâta timp cât şi un regat, şi altul erau preocupate de căutările în vederea depăşirii crizei cauzate de interregn, şi voievodul moldovean dispunea de un răgaz propice pentru a influenţa o eventuală evoluţie defavorabilă pentru el a evenimentelor din regatele vecine. S-a întâmplat însă că Regatul Poloniei a fost primul care a reuşit să depăşească criza interregnului prin căsătoria, în primăvara lui 1386, a Jadwigăi – fiica minoră a lui Ludovic I –, cu marele duce al Lituaniei, Jagiello, botezat cu numele creştin Vladislav şi încoronat rege al Poloniei. S-a realizat pe această cale o nouă uniune personală, de data aceasta a Poloniei şi Lituaniei. Ea nu a putut să nu atragă atenţia şi să nu trezească îngrijorarea voievodului moldovean, ca şi a altor conducători de state vecine cu Polonia şi Lituania. Privite în contextul acestor evoluţii, par a nu fi o simplă întâmplare informaţiile mai multor variante de cronici ruseşti despre sosirea în Moldova, pe la începutul lui 1386, a prinţului moştenitor din Rusia Moscovită, Vasilii, fiul lui Dmitrii Donskoi. În legătură cu acest eveniment, un interes deosebit îl prezintă precizările din cronicile respective, că prinţul moscovit a sosit “în Podolia, la volohi (uneori: marii volohi), la Petru voievod”17. Ceea ce se impune spre a fi observat în mod deosebit, este identificarea în cronicile ruse a Podoliei cu Ţara Volohilor şi Moldova lui Petru I Muşatinul – mărturie nu numai a faptului că sub aspectul etnic teritoriul de dincolo de Nistru era populat preponderent de volohi (români), ci şi a celuia că, la vremea respectivă, voievodul de la Suceava exercita controlul la fel şi asupra Podoliei. Suntem astfel în prezenţa unor mărturii despre extinderea sferei de aplicare a politicii externe a Moldovei în vederea consolidării sale teritorial-politice pe contul teritoriilor populate de aceeaşi populaţie românească (volohă) ca şi voievodul Ţării de Sus. În acelaşi sens vorbesc şi mărturiile documentare datorate solilor genovezi din Caffa, din vara anului 1386, despre care am scris deja la locul cuvenit. Căci, nu încape îndoială că ambii voievozi nu numai că erau de acelaşi neam, dar şi se aflau în raporturi de alianţă.
Dar dacă evoluţiile în politica externă a lui Petru I Muşatinul din primii ani de după destrămarea uniunii ungaro-polone erau determinate de evoluţiile din Regatul Poloniei şi aveau menirea să prevină eventualele consecinţe nefaste pentru Moldova ale constituirii uniunii personale polono-lituaniene, apoi din martie 1387 în politica externă a Moldovei reapare din nou şi factorul ungar. Căci, la acea vreme, s-a încheiat şi criza de interregn din Regatul Ungariei, prin încoronarea ca rege a lui Sigismund de Luxemburg [18]. Evenimentul s-a produs atunci când noul rege al Poloniei, realizând drepturile coroanei pe care aceasta le avea asupra Rusiei Mici, desăvârşea reintegrarea prin forţă a acestei ţări Regatului polon, procesul încheinduse în luna august 1387. Pe ruinele fostei uniuni personale ungaro-polone a fost renăscută, astfel, rivalitatea tradiţională dintre cele două regate, în sfera ei aflându-se nu numai teritoriile disputate de părţi din Rusia Mică şi Podolia, ci şi cele dintre Carpaţii Răsăriteni şi Nistru, adică ambele voievodate (Ţara de Sus şi Ţara de Jos), conduse respectiv de Petru I Muşatinul şi de Constantin. Situaţia se complica în mod deosebit de faptul că fostele stăpâniri tătare, de o parte şi de alta a Nistrului, controlate după izgonirea tătarilor de principii lituanieni din neamul Koriatovici, acum erau controlate respectiv de voievodul Moldovei şi aliatul acestuia, voievodul Constantin. Reglarea raporturilor cu uniunea polono-lituaniană în condiţiile reapariţiei factorului ungar se impunea la ordinea zilei fără nici o întârziere.
La mijlocul lunii septembrie 1387, Petru I Muşatinul, asistat de cinci “consilieri supremi” – boierii Giula, Burlea, Drag, Stanciul şi Stanislav –, a sosit la Liov (Lvov) unde, timp de aproape două săptămâni, a purtat tratative cu regele Vladislav al II-lea Jagiello. Ele s-au încheiat prin depunerea de către voievodul moldovean a omagiului său de vasal al coroanei polone, confirmat prin două acte scrise, semnate separat, respectiv de voievodul Petru şi boierii lui [19]. Omagiul vasalic a fost confirmat printr-o carte regală a suzeranului polon care nu s-a păstrat, dar care, de rând cu alte acte vasalice ale domnilor moldoveni de după Petru I, au fost confirmate printr-o carte unică, semnată de acelaşi rege, la 13 decembrie 1433 [20]. Din textul acestui document se desprinde observaţia că în centrul negocierilor moldo-polone s-a aflat problema delimitării teritoriale dintre voievodatul Moldovei şi Uniunea Polono-Lituaniană21. Ca urmare, “graniţa veşnică” care delimita “ţara noastră (a regelui polon – n.n.) a Rusiei şi Moldova” urma traseul pe râuleţul Colacin, dintre Snyatin şi Şepinţi, apoi peste câmpia Bolohovului până la Nistru, în punctul marcat de satul Potoc, şi mai departe pe Nistru în jos până la Marea Neagră [22].
Astfel, în cadrul negocierilor, Petru I Muşatinul a trebuit să renunţe la controlul asupra Podoliei Mici, documentul stipulând că “peste ţărmul Nistrului (adică pământurile din stânga lui – n.n.) este ţara noastră (a regelui – n.n.) a Rusiei” [23]. În schimb, ca aparţinând deja Ţării Moldovei, erau recunoscute fostele stăpâniri tătare, apoi lituaniene din dreapta Nistrului, adică teritoriile voievodatului lui Constantin care nu mai este menţionat ulterior în nici un izvor scris şi care, în componenţa Ţării Moldovei în noile ei graniţe, se deosebea prin denumirea de Ţara de Jos.
Deşi problema teritorială a fost, după părerea noastră principalul subiect al negocierilor moldo-polone încheiate cu depunerea actului vasalic de către voievodul moldovean, sigur că la apropierea politică dintre Moldova lui Petru I Muşatinul şi Polonia au contribuit şi alţi factori de ordin bilateral cât şi de o rezonanţă internaţională, determinaţi de relaţiile interstatale din zonă şi în primul rând de redeclanşarea rivalităţii ungaro-polone şi de reactualizarea pretenţiilor noului rege al Ungariei asupra teritoriilor emancipate de sub suzeranitatea coroanei maghiare.
Complexitatea factorilor care au determinat orientarea propolonă a lui Petru I Muşatinul nu a dus lipsă de atenţia cercetătorilor, care au formulat şi mai multe opinii, unele mai mult sau mai puţin convingătoare, altele mai puţin argumentate sau chiar lipsite de temei documentar. Nu pot fi susţinute, la nivelul ştiinţei istorice actuale, afirmaţiile formulate în baza scrierilor cronicarilor poloni din Evul Mediu, cum că suzeranitatea coroanei polone asupra Moldovei ar fi derivat din drepturile mai vechi ale Poloniei asupra Rusiei Mici care s-ar fi întins teritorial până la Dunărea de Jos, adică şi peste spaţiul carpato-nistrean [24]. Nu încape îndoială că la apropierea dintre Moldova şi Polonia şi-au avut rostul lor şi legăturile matrimoniale dintre voievozii moldoveni şi principii lituanieni, ajunşi acum membri ai dinastiei regale din Polonia25. Rămâne doar de stabilit dacă legăturile matrimoniale în cauză au precedat apropierea moldo-polonă sau au rezultat din ea, fiind menite să-i imprime o mai mare trăinicie.
La apropierea dintre Moldova şi Polonia o importanţă departe de a fi subestimată au avut-o interesele economice ale părţilor, legate în primul rând de drumul comercial care venea dinspre Liov spre factoriile comerciale de pe ţărmul pontic şi invers, străbătând Moldova26. Totodată, nu poate fi trecut cu vederea faptul, că nici actul vasalic al voievodului moldovean şi al “consilierilor supremi” ai lui, nici cartea regală de confirmare a actelor vasalice ale domnilor moldoveni din 13 decembrie 1433 nu conţin nici măcar o aluzie la obligaţiunea părţilor de a proteja şi facilita schimburile comerciale dintre părţi şi nici chiar comerţul de tranzit prin Moldova. Iar primul act în acest sens a fost emis abia în 1408 de către Alexandru cel Bun, care acorda privilegii comerciale în Moldova negustorilor lioveni, specificând la sfârşitul pactului că a “făcut aceasta negustorilor domnului nostru, regele Poloniei, din toată Ţara Rusiei şi a Podoliei”, dar fără a lăsa, barem, să se bănuiască că un atare privilegiu ar mai fi fost acordat de cineva dintre predecesorii acestui domn în scaunul Moldovei [27]. Apoi, dacă interesele comerciale erau reciproce şi părţile s-ar fi angajat să le protejeze şi să le stimuleze, nu vedem motivul care l-ar fi determinat pe voievodul moldovean să accepte o poziţie de inferioritate pentru sine, recunoscând suzeranitatea coroanei polone.
Existau, aşadar, motive mult mai importante decât încurajarea comerţului, care l-au determinat pe Petru I Muşatinul să se declare vasal al regelui Poloniei. Anume acest interes a determinat părţile să rezolve paşnic, fără a recurge la forţă, problema delimitării teritoriale. Împărtăşind aici şi opiniile altor cercetători ai cauzelor care au determinat orientarea propolonă a lui Petru I Muşatinul, credem că actul din 26 septembrie 1387, care totaliza negocierile de durată moldo-polone, a fost determinat de interesul părţilor de a-şi coaliza eforturile în condiţiile rezolvării crizei de interregn din Ungaria şi reluării de către noul rege al acesteia, Sigismund de Luxemburg, a pretenţiilor asupra teritoriilor scoase din sfera de influenţă politică a coroanei maghiare. Este adevărat că actul din 26 septembrie 1387 nu menţionează direct Ungaria printre acei împotriva cărora părţile contractante se angajau să se ajute reciproc. Este evident însă interesul Moldovei de a obţine protecţia Poloniei în uniune cu Lituania, fapt ce ar explica şi recunoaşterea de către voievodul ei a suveranităţii coroanei polone [28]. Prin recunoaşterea suzeranităţii Coroanei polone Petru I Muşatinul şi-a legat ţara “de cea mai puternică grupare de forţe din Europa Central-Răsăriteană”, ceea ce se prezintă drept “principala garanţie împotriva oricărei încercări a Regatului Ungar de a-şi restabili dominaţia la răsărit de Carpaţi” [29].
În acelaşi interes comun de a-şi consolida forţele în faţa blocului tutelat de Regatul Ungariei s-a produs încercarea de apropiere dintre Uniunea polono-lituaniană şi Ţara Românească, mijlocită de Petru I Muşatinul. Negocierile în acest sens au debutat la sfârşitul anului 1389 – mărturie că, la vremea respectivă, Ţara Moldovei a ajuns să aibă hotar comun şi cu Ţara Românească, în urma împărţirii fostului “culoar unguresc” de la curbura Carpaţilor, pe care autorităţile ungare au continuat să-l controleze şi după respingerea suzeranităţii coroanei maghiare în timpul lui Bogdan I. El a fost lichidat şi integrat Munteniei şi Moldovei probabil în timpul aceleiaşi crize de interregn din Regatul Ungariei [30] – un motiv in plus capabil să explice nu numai orientarea propolonă a voievodului moldovean, ci şi interesul acestuia de a-l vedea pe confratele său muntean, Mircea cel Bătrân, în acelaşi sistem de alianţe cu Uniunea polono-lituaniană. Aşa cum este formulat în chiar primul proiect de tratat dintre Mircea cel Bătrân şi Vladislav al II-lea Jagiello, mijlocit de Petru I, părţile manifestau o atitudine net antiungară [31]. Atunci însă, când domnul Ţării Româneşti, fiind îngrijorat tot mai mult de atacurile otomane care veneau de peste Dunăre, a încercat să modereze formulele referitoare la Sigismund de Luxemburg, pe care voia să-l aibă mai degrabă aliat decât duşman, voievodul Moldovei s-a retras de la negocierile munteano-polone, reducând eficienţa lor. Şi deşi, la 6 iulie 1391, la Liov, în speranţa probabil de a înlătura motivele care l-au făcut pe voievodul Moldovei să-şi abandoneze rolul de mediator, tratatul munteano-polon a fost totuşi semnat în varianta lui iniţială, menţinându-se obligaţiile părţilor semnatare faţă de regele Ungariei, Petru I Muşatinul nu şi-a schimbat poziţia. În acest sens prezintă interes unele obligaţii pe care şi le asumau semnatarii tratatului de la Liov, care nu au fost observate de cercetători sau, cel puţin, nu s-au învrednicit de interpretări posibile pe marginea lor. Astfel, semnatarul variantei muntene a tratatului din 6 iulie 1391 se obliga ca, “dacă cineva dintre noi ar îndrăzni să întreprindă o altă acţiune şi să ni se opună sau ar încerca altceva împotriva aceluiaşi domn Vladislav să-l oprim după cuviinţă de a ne sta împotrivă” [32].
Este lesne de înţeles că acest “cineva dintre noi” era nu altul decât Petru I Muşatinul, care, întocmai ca şi foştii parteneri la negocieri, era conştient că fără Moldova orice înţelegere munteano-polonă rămânea literă moartă. Nu credem că schimbarea de atitudini din partea voievodului moldovean ar fi fost determinată de oarecare schimbări în raporturile sale cu Sigismund de Luxemburg. Din motive care nu se lasă sesizate încă cu destulă claritate, poate din cauza sănătăţii sau vârstei avansate a voievodului de la Suceava, divergenţele iscate nu au fost depăşite, astfel că, după cum am menţionat la chiar începutul acestui compartiment, ultima ştire despre cel dintâi Muşatin datează cu începutul anului 1392 când oamenii lui soseau “cu scrisori” la Cracovia, la suzeranul polon, fără a se şti conţinutul acestora şi nici scopul soliei.
Astfel, domnia lui Petru I Muşatinul a fost marcată mai întâi prin desăvârşirea procesului integrării în hotarele politice ale Ţării Moldovei a celorlalte teritorii populate de români din spaţiul dintre Carpaţii Răsăriteni, râul Nistru şi litoralul pontic şi formarea graniţelor istorice ale statului la originea căruia s-a aflat vechiul voievodat din valea râului Moldova, cu centrul la Baia.
Nu este cazul să reproducem aici discuţiile existente în istoriografie în ceea ce priveşte organizarea administrativ-teritorială a ţării, bazată pe ţinuturi. Ne vom referi doar la cele mai recente investigaţii în acest sens care denotă legătura inseparabilă dintre procesul extinderii teritoriale a ţării şi cel al creării ţinuturilor ca unităţi administrativ-teritoriale ale ei [33]. Şi dacă întregirea teritorială a Ţării Moldovei în hotarele sale istorice s-a desăvârşit în timpul domniei lui Petru I Muşatinul, nu încape îndoială că tot atunci s-a efectuat şi împărţirea administrativ-teritorială în baza ţinuturilor, precum şi în baza celor două componente principale – Ţara de Sus şi Ţara de Jos.
Extinderea teritorială a Ţării Moldovei, amplificarea problemelor administrative, fiscale şi de altă natură au determinat, desigur, dezvoltarea şi diversificarea structurală a întregului aparat statal pe care se bizuia puterea domniei: emiterea primelor acte scrise, deşi puţine, mărturiseşte un început al cancelariei domneşti, atestarea existenţei consiliului domnesc compus din marii boieri ai vremii, emiterea primelor monede cu numele domnului şi cu stema ţării precum şi punerea în aplicare a sigiliului voievodal sunt mărturii ale autorităţii supreme în stat, exponent al ei fiind voievodul, ş.a.
Nu încape îndoială că Petru I Muşatinul s-a îngrijit de întărirea sistemului de apărare a ţării, bazat pe cetăţi, precum şi de biserică ca instituţie ideologică menită să contribuie la întărirea autorităţii domniei în interiorul ţării. Încercările, însă, de a-i atribui lui Petru I Muşatinul iniţiativa în instituirea mitropoliei ţării, nu pot fi acreditate. Orientându-se politic spre suzeranitatea coroanei polone el nu a putut decât să aducă biserica Moldovei în subordinea Mitropoliei Rusiei Mici cu centrul la Halici, tutelată de puterea laică a regelui Poloniei [34].
Pe plan extern, domnia lui Petru I Muşatinul s-a caracterizat prin extinderea sferei de aplicare a politicii externe a Ţării Moldovei, implicarea mai activă a diplomaţiei moldovene în relaţiile interstatale din Europa Central-Răsăriteană şi recunoaşterea internaţională a fiinţei sale statale, fie şi cu statut de ţară vasală Poloniei.
1. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Vol. I. Bucureşti, 1975, p. 24 (Bogdan voievod, Laţcu voievod, Petru voievod, Roman voievod, Ştefan voievod).
2. Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ed. rev. şi comp. de P.P. Panaitescu. – Bucureşti, 1959, p. 14, 48, 61, 160, 177.
3. Panaitescu P.P. Mircea cel Bătrân. Bucureşti, 1944, p. 233.
4. Bătrâna Lia şi Bătrâna Adrian. Mărturii heraldice cu privire la începuturile statului feudal independent Moldova, în “Constituirea statelor feudale româneşti”. Bucureşti, 1980, p. 196-197 şi fig. 10, p. 203.
5. Cu interpretările şi concluziile de rigoare, argumentele autorului au fost date publicităţii încă în 1979 în articolul L’état roumain de l’est des Carpates: la succesions et la cronologie des princes de Moldovie au XIVe siиcle, în “Revue Roumaine d’Histoire”, 1979, Nr. 3, p. 477-478).
6. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Vol. I, p. 50.
7. Gorovei, Ştefan S. Steme şi raporturi politice: “Cazul” principilor Moldovei în veacul XIV, în “Românii în istoria universală”. Vol. II, 1. Iaşi, 1987, p. 668.
8. Autorul a observat că această formulă pentru tatăl lui Alexandru cel Bun “era inadecvată” (Ibidem).
9. Gorovei, Ştefan S. Steme şi raporturi politice, p. 663.
10. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, p. 24.
11. Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”, t. XVIII. Iaşi, 1981, p. 676.
12. Gorovei, Ştefan S. Şteme şi raporturi politice, p. 669.
13. Ioannis de Thwrocz. Chronica Hungarorum, оn “Scriptires Rerum Hungaricarum”. Ed. G.I. Schwandtner. Pars I., Tyrnaviae, 1765, p. 317.
14. Costăchescu, Mihai. Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare. Vol. II. Iaşi, 1932, p. 618, 619-620.
15. Stryjkowski M. Kronika Polska, Litewska, Zmodzka, t. II, p. 72; Kromer M. Kronika Polski ks. XXX – Sanok, 1857, p. 724. Aceeaşi afirmaţie şi într-o cronică moldovenească scrisă în Polonia pe la începutul sec. XVII, vezi: Rezachevici, Constantin. Ştiri despre Ştefan cel Mate într-o cronică inedită a Moldovei (sec. XIII – începutul sec. XVII) descoperită în Polonia, în “Revista de Istorie”, 1986, Nr. 5-6, p. 654.
16. Ioannis de Thwrocz. Chronica Hungarorum, p. 317.
17. Mai amănunţit despre aceste evenimente şi interpretările informaţiilor cronicăreşti referitoare la ele: Parasca, Pavel. Из истории Молдавско-русских связей, în “Известия Академии Наук Молдавской ССР. Серия общественных наук”. Chişinău, 1978, Nr. 2; Idem. Внешнеполитические условия образования Молдавского феодального государства. Chişinău, 1981, p. 110-111.
18. Despre cele ce se produceau în Polonia şi Ungaria în perioada interregn-ului: Stachon, Boleslaw. Polityka Polski wobec Turcii i akcji antitureckiei w wieku XV do utratu Kilii i Bialogrodu (1484). Lvov, 1930, p. 13; Nawak, Zenon. Polityka polnoczna Zygmunta Luksiemburskiego do roku 1411, în “Rocznili Towarystwa Naukowego w Toruniu”. Rocz. 69, za rok 1964. Zesz. 1, Torun, 1964, p. 39-40; Papacostea, Şerban. Domni români şi regi angevini: înfruntarea finală (1370-1382), în “Geneza statului în evul mediu românesc”. Cluj-Napoca, 1988, p. 125-126; Idem, Triumful luptei pentru neatârnare: întemeierea Moldovei şi consolidarea statelor feudale româneşti, în Ibidem, p. 64.
19. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Vol. II. Iaşi, 1932, p. 600, 602.
20. Ibidem, p. 661-662.
21. Analiza documentelor în cauză cu interpretările de rigoare referitoare la subiect: Parasca, Pavel. Formarea graniţelor istorice ale Ţării Moldovei, în “Analele Ştiinţifice ale Universităţii Libere Internaţionale din Moldova”, Seria Istorie, Vol. 1. Chişinău, 2000, p. 35-43.
22. Costăchescu M. Documentele moldoveneşti, Vol. II, p. 662.
23. Ibidem.
24. Critica unor atare opinii la Panaitescu P.P. Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră în Evul Mediu, în “Interpretări româneşti”, ediţ. a II-a, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely. Bucureşti, 1994, p. 90; Gorovei, Ştefan S. Întemeierea Moldovei, Iaşi, 1997, p. 163-168.
25. Gorovei, Ştefan S. Alianţe dinastice ale domnilor Moldovei (secolele XIV-XVI), în “Românii în istoria universală”, Vol. II, 1. Iaşi, 1987, p. 690-692.
26. Panaitescu, P.P. Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră, p. 89-93; Gorovei, Ştefan S. Întemeierea Moldovei, p. 165-167. Autorii lucrărilor menţionate reproduc şi opiniile altor cercetători referitoare la factorii care au determinat actul vasalic al lui Petru I Muşatinul, cu accentul de rigoare asupra intereselor economice ale părţilor.
27. Costăchescu, M. Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 633-636.
28. Asupra acestui moment s-au pronunţat mai mulţi istorici atât polonezi cât şi români dintre care menţionăm doar câţiva: Gorka, Olgierd. Zagadnienie Czarnomorskie w polityce polskiego sredniowiecza. Czesc I. 1359-1450, în “Przęglad Historiczny”. Ser. II, t. 10 (30), Warszawa, 1932-1933, p. 352-363; Racoviţă C. Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei (1387-1432), în “Revista Istorică Română”. Bucureşti, 1940, t. 10, p. 326-328; O succintă trecere în revistă a opiniilor privind factorii politici, în îmbinare cu factorii de altă natură vezi: Gorovei, Ştefan S. Întemeierea Moldovei, p. 163-168.
29. Papacostea, Şerban. De la Colomeea la Codrul Cosminului, în “Romanoslavica”, t. XVII. Bucureşti, 1970, p. 525; Idem, La Moldavie Stat tributaire de l’Empire ottoman au XVe siecle: le cadre internaţional de rapports etablis en 1455-1456, în “Revue Roumaine d’Histoire”, 1974, Nr. 3-4, p. 424-425; Vezi şi Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C. Istoria românilor, Vol. 2. Bucureşti, 1976, p. 41; Rezachevici, Constantin. Mircea cel Bătrân şi Moldova, p. 746; Ciobanu, Veniamin. Ţările Române şi Polonia. Secolele XIV-XVI. – Bucureşti, 1985, p. 18.
30. Parasca, Pavel. Formarea graniţelor istorice ale Ţării Moldovei, p. 37-38.
31. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române, Vol. I. Bucureşti, 1977, p. 122.
32. Ibidem, p. 126.
33. Caproşu I. Structuri fiscale şi administrative într-un catastif moldovenesc de vistierie din 1606, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”, t. XXX. Iaşi, 1993, p. 265-276; Tezaurul toponimic al României. Moldova, Vol. I. Repertoriul istoric al unităţilor administrativ-teritoriale 1772-1988. Partea 1. A. Unităţii simple (Localităţi şi moşii). A – O. Bucureşti, 1991, p. XI-XV (Compartimentul 1.2. Repere ale evoluţiei administrativ-teritoriale); Burac, Constantin. Ţinuturile Ţării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Editura Academică. Bucureşti, 2002.
34. Parasca, Pavel. La obârşia Mitropoliei Moldovei. Chişinău, 2002, p. 34-48.
Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p. 40-46.